Eugen Barbu sau hazardul glonțului scăpat din pușcă

            Referindu-se la cărțile sale, Eugen Barbu spunea cîndva că „odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce''. Avea în vedere faptul că o operă (literară sau de altă natură), odată ieșită din atelierul scriitorului, cîștigă o evoluție independentă, detașată de cel care a scris-o, eventual și-l apropie pe acesta ca actant sub „comanda” operei ca atare. În cazul lui Eugen Barbu, și nu doar al lui, ar trebui să adăugăm că și faptele „neliterare” ale autorului devin de multe ori gloanțe cărora, după ce acestea au detonat, nu le mai poți controla traseul. Evoluează în căutarea unor ținte oarecare sau se afundă, anonime, în pămînt. Spun toate acestea în situația în care, în acest an, se fac o sută de ani de la nașterea scriitorului, prilej de a ne gîndi la el și la opera lui într-un mod, să-i zicem, mai… determinat, „omagial” sau nu. Dar cum poate fi sau cum mai trebuie „omagiat” scriitorul care, în viață, a fost unul dintre cei mai controversați și incomozi scriitori datorită atitudinilor sale față de breaslă, a punerii sale fără rezerve în slujba ideologiei de partid, dar și prin dedare la practici de creație imunde, cum ar fi plagiatul? În ce fel poate să intereseze opera lui?

            Eugen Barbu a fost romancier, scenarist, chiar și poet, jurnalist, pamfletar, publicist, traducător, polemist, laureat al premiului Herder, politician și membru corespondent al Academiei Române. A scris scenarii pentru filme cu haiduci, în care a jucat marele actor Florin Piersic, ca și soția scriitorului, Marga Barbu. Romanul Groapa (1959, 13 versiuni de atelier) l-a făcut celebru pe scriitor, desțelenind culturile buruienoase ale proletcultismului.

            Scriitorul s-a născut la 20 februarie 1924, în București, și a decedat în 7 septembrie 1993, tot în București. Fiu al scriitorului și jurnalistului Nicolae Crevedia, Eugen Barbu a urmat o vreme dreptul la Universitatea București, după care, în 1947, a absolvit Facultatea de Litere. Se afirmă că, anterior, ar fi absolvit și școala de jandarmi. Cîțiva ani a lucrat în presă, corector sau sub auspiciile cenzurii, revizor la Casa Scânteii. În 1963, a fost numit la conducerea revistei Luceafărul, timp în care a atacat în revistă pe mulți scriitori talentați, dar a și sprijinit tineri scriitori în afirmare. În amintesc, din vremea liceului, grupajele mari de poezii ale tinerilor poeți publicate de revistă, care emanau un sentiment sărbătoresc, producînd mari satisfacții de lectură. În cenaclul Nicolae Labiș (1963), au debutat majoritatea poeților generației 60. Scriitorul a mai fost membru supleant al CC al PCR, deputat în Marea Adunare Națională. A devenit cunoscut și incomod prin implicarea în atacuri verbale împotriva intelectualilor ce au fugit din România comunistă și a scriitorilor care erau critici față de regimul comunist. A fondat și condus revistele Săptămâna și România Mare și a înființat, inepuizabil în activitate, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naționalistă România Mare, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României. A luat mai multe premii literare de prestigiu.

            Lista operelor e impresionantă, n-avem spațiul necesar pentru a o evoca. Se pare că, după ce a fost acuzat de plagiat, a devenit și mai productiv, în genuri literare dintre cele mai diverse. Pe lîngă nuvele sau romane precum Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele, a publicat un Jurnal,  Măștile lui Goethe, Caietele Principelui I-VI, (1972-1981), O istorie polemică și antologică a literaturii române (1976) ș. a.

            Mi se pare interesant că, în contextul actual al atitudinii față de autorul Groapei, revista Dilema veche (nr. 1037, 22-28 fv. 2024) îi dedică lui Eugen Barbu un „dosar”, prin grija poetului și criticului literar Marius Chivu, în care semnează opinii polemice sau comentarii critice Angelo Mitchievici, Bogdan Crețu, Alexandru Dumitriu, Iulian Bocai, Oana Soare, Cosmin Ciotloș. În „argument”, Marius Chivu configurează succint figura scriitorului în ceea ce arată aceasta, cu bune și cu rele, pregnant, în momentele vieții, dar și azi, în configurările istoriilor literare. Socotit, „probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc”, Eugen Barbu a adunat mai multe calificative negative precum „cel mai mare gangster” literar din perioada ceaușistă, „terorist cultural” și plagiator, exclus din Uniunea Scriitorilor, „lăsînd în urmă o moștenire obscură”, dar „a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat, […] care a dat o mînă de povestiri și romane […] considerate, aproape unanim, relevante literar și azi”. Ar putea exista și intenții „ascunse” ale alcătuirii acestui dosar, după cum suspiciona cineva? Deocamdată nu ne putem da seama. Dosarul Dilemei e de citit în întregime. Acesta deschide de fapt, cred, o discuție pe care fenomenul literar actual ar trebui să o includă cu tot interesul.

            La ora lecturilor mele de formare l-am citit pe Eugen Barbu fără reticențe și cu o anumită curiozitate, în ceea ce privește operele de anvergură. La un seminar de literatură contemporană de la Literele clujene am prezentat, la sugestia profesorului (căci făceam și seminarul cu profesorul de la curs), un referat pe tema romanului Groapa. Am căutat în librării Principele și Săptămîna nebunilor (făcînd, eu, o asociere cu nebunia în care trăiam), am aruncat ochii peste O istorie polemică și antologică a literaturii române, dar de celelalte „opere”, mai ales cele influențate, într-un fel sau altul, ideologic, unele masive, nu m-am atins. Amestecînd între acestea, eventual perdant din partea mea, și unele nuvele sau povestiri valabile estetic.

            Scriitorul – cu opera sau chiar cu biografia – se pretează încă unei analize la obiect, de reevaluare, pe care, însă, critica nu prea are chef – nu motiv – să o inițieze. „Groapa” existenței literare a lui Eugen Barbu emană încă miasme greu de respirat. „Gloanțele” trase de scriitor mai evoluează, derutate, hazardant, prin imaginarul nostru. Nu strică însă să le identificăm unora traiectoria. Cînd, ce să faci?, așa cum spune – premonitoriu? - titlul unui film la al cărui scenariu prozatorul a lucrat împreună cu Nicolae Paul Mihail, Totul se plătește (1987).