Scrisoare de răspuns la Lecția despre deznădejde[1]

„Îți amintești, Ioane?”...

Era vară. Era în dimineața zilei de sâmbătă, 2 iulie, ora 7. Te așezaseși să scrii, ca de obicei. Mai sorbeai din cafea și-l mai mâgâiai, alături, și pe motanul Amedeu. Dar toate astea erau cam cele din urmă bucurii ale vieții. Nici ele lipsite cu totul de cenușa vechilor arderi, ale tinereții: cafeaua lasă zațul amar, motanul – un smoc mare de păr, iar scrisul – ce lasă el? Conștiința că totul e deșertăciune. Nu rotunjiseși încă 50 de ani, dar viața ți se părea golită „de mister și de farmec de rodul înmiresmat al afectelor, de orice năzuință a inimii și a duhului, la fel ca un bazin fisurat, din care apa s-a scurs puțin câte puțin, pe nesimțite, lăsând la vedere doar mâlul și pietrele.”

Da, apa nu se lasă prinsă, nici măcar atunci când o încorsetezi într-o cămașă de ci­ment. Nici măcar atunci când pare că doarme sub strat verzui de lintiță și mătasea broaștei, când nu mai adâncește în sine nici „întunericul nopții”, nici „albastrul zilei”, ci doar „bolovani, tumuli de nămol, bețe, capete de sârmă, sticle sparte, cârpe înnoroite”. Atunci, pare că nu mai lasă „nici un loc pentru iluzie, nici o urmă de reverie, de fericire, de speranță, nici o taină posibilă.”

Dar, precum negurosul și încrâncenatul anahoret arghezian, prins „între două nopți”, îți săpaseși chilia prea în adânc, prea cu patimă, și prea repede dăduseși – nici mă­car de „moaștele de piatră” ale Tatălui (ca acela) - , ci de platforma de ciment. Fisurat, și el, nici vorbă, dar suficient de ostil omului cu undița de deasupra, care n-ar mai fi găsit acolo nu doar pe acel „clean/ cam hintioan,/ și nebun, numit Ioan”, dar nici pe acel „caras/ ce-l mai cheamă și Ispas,/ mincinos cu numele,/ unsuros cu glumele,/ cel ce linge blidele...”. Omul cu undița, mai târziu, poate, decât cel cu lopata, dar tot dă și el cu fruntea de mizeria de de­desubt, de fundul de piatră și ciment al bazinului vieții: „De câte ori mă gândesc la viitor, nu văd nimic altceva în față decât fundul unei gropi în care oasele mele, amestecate cu pietre și rădăcini, zac năclăite și strivite în noroi. Ce va mai fi până atunci, puțin importă.”

Așa e, dacă privești spre viitor în jos, în fundul unei gropi. Eu nu mă situez mai presus de această înțelepciune ecleziastică. Dar am avantajul perspectivei celor 20 de ani care au trecut. (Pentru tine, mai puțini.) Și mai am avantajul de a mă fi adăpat, cândva, și la izvorul înțelepciunii noastre populare. Care nu pune granițe individuale vieții. Și nici margini de beton – apei. Poate așa se face că, dacă mă gândesc la viața ta (nedrept de scurtă), la rostul ei, eu nu văd urma prietenului Ion Urcan doar în oasele „năclăite și strivite în noroi” din fundul unei gropi. Nu o văd nici cu aureolă de lumină, profilată pe cerul creștin. O văd – iată – în amintirile prietenilor tăi, inclusiv din aceste pagini, despre tine. Văd undele concentrice de prietenie pe care le-a vălurit, în apa neclintită a timpului, pietricica ce ai fost. Piatra, mare sau mică, a fost, este, va fi totdeauna înghițită, dar undele stârnite de ea mai aleargă încă. Văd urma vieții tale în respectul crescând al nostru, al celor care am rămas și, poate, a celor ce vor veni, pentru ceea ce a reușit să rodească gândul tău, în timpul scurt ce i s-a dat.

Apa are taina ei. (Și nu știu cine va fi privit-o cu mai mare fascinație decât tine.) Tu ai văzut-o scurgându-se. Ea se va fi scurs, ba chiar se va fi evaporat. Aburii ei n-au rămas însă nici măcar în norii cerului, tiviți de lumină. Ci s-a întors pe pământ, ca picături umile de ploaie. Dar ele se vor strânge (dacă nu au făcut-o deja) într-un „lac-iezărel”, cum spune o colindă veche, pe care nu o mai știm. Iar „la mijloc de lac/ d-o stană de piatră,/ cam la cap de lac/ doi meri înfloriți/ bine potriviți,/ pe margini de lac,/ trestuică măruntă (...)” Ș.a.m.d. O imagine a lumii, adică, în ceea ce are ea esențial. Și-n luciul „vălurit de neliniști” al lacului – mișcarea norilor și, poate – fulgurant – chipul lui Dumnezeu. Iar în adâncul lui de cristal – iarăși și iarăși – atât cleanul Ioan, cât și carasul Ispas („rotund și gras”).

Dar numai Ioan (și niciodată Ispas) capătă privilegiul de a se scălda, primenitor și consacrator, în apa „feredeului” de mir, vin și apă, de care vorbește o altă variantă. Unde, alături de Dumnezeu și de Bătrânul Crăciun (cărora le revine mirul și vinul), în apa cea rece și limpede, dar cu același efect, „se scaldă un sfânt Ioan,/ (care) se scăldară, iordăniră,/ cu bun mir se miruiră,/ nou veșmânt se primeniră”.

Privește și admiră-ți, Ioane, în oglinda acestui lac purificat de orice zgură terestră, noul veșmânt al amintirii noastre!

[1] Text din volumul lui Ion Urcan, O seară la restaurant, Editura Charmides, 2016, pp. 86- 87. Referințe se vor face și la textul Pe sub ape, nu departe, din același volum, pp. 88-91.