Radiografia unui „Secret” literar

Volumul „Secretul” (Editura PIM, Iași, 2025) al Ade­lei Cotul aduce în literatura con­temporană o voce feminină dis­tinctă, situată la granița dintre proză și poezie. Deși textele se prezintă formal ca proză scurtă, ele respiră lirism, prin atenția la detaliu, prin ritmul frazei și prin sensibilitatea cu care autoarea transfigurează cotidianul.

Am remarcat nu o dată că densitatea de creație literară de pe Valea Someșului superior depășește cu mult alte zone ale județului Bistrița-Năsăud, ale ță­rii. Scriitorii din acest spațiu s-au născut cu talantul dat de Dum­nezeu, pe care în timp îl mul­tiplică. Volumul nou apărut, al Adelei Cotul, profesoară, a fost pentru mine o surpriză literară tare plăcută. Știam de ceva timp că o interesează și exersează jurnalismul, dar nu știam că are în lucru o carte de asemenea textură social-literară. Scriitoa­rea își extrage forța creatoare dintr-o geografie locală afectivă și puternică. Ulițele satului în pli­nă metamorfozare, poienile, pădurile veșnice în Masivul Rodna, rostirile arhaice, limbajul locat reverberat prin scris sunt elemente importante și singulare, neuzate, cu care oficiază literar azi. Acest filon etnografic nu este de decor, nici doar ocazional social, el funcționează ca suport de bază pentru proza poetică și autentică a autoarei.

Am mai întâlnit în cărțile colegilor mei scriitori, de pe Valea Someșului superior, re­gionalisme și povești la limita magicului cu realul, legende locale transfigurate, și de fiecare dată mi-am zis că acestea sunt pecete pe cărțile lor, care, dincolo de succesul literar clar, vor deveni memorie locală, document de perenitate și nu doar atât.

Citesc cartea Adelei Cotul, dau peste termeni lingvistici foarte vechi: „țaflă de cățel”, „jinars”, „coleșă”, cuvinte pe care uneori nu le găsești nici cu dicționarul, ele dau culoare și ritm povestirilor. Îmi amintesc și de scriitura lui Ion Mureșan, cel care a știut să ridice graiul ardelenesc la rang de poezie.

Textele care mi s-au părut cele mai reprezentative în cartea Adelei au fost: „Reghi­nuța”, „Moștenire cu bucluc”, „Accidentul”; zic asta, pentru că ele pot fi prezentate, citite și ca niște poeme narative în sine. În „Reghinuța”, imaginea fetei moderne și naive, care urcă dealul cu traista plină de bunătăți și își murdărește bascheții de ,,firmă” în balegă de vacă, transcende anecdoticul, devenind simbol al fragilității feminine și al neputinței de a împlini mereu așteptările, diferența dintre orașul cu ofertele sale și truda munteanului. Diferența de trai între două lumi. Aici, prin lirism, Adela se apropie de poetele moderne și sensibile, de cele care, prin delicatețea detaliului, pun accentul pe fragilitatea și vulnerabilitatea femeii, dar și pe forța sa creatoare.

„Moștenire cu bucluc” reface destinul unei bătrâne din Ardeal, personaj cât o carte de istorie, pe când fusese femeie tânără o îngenunche războiul, o femeie de a locului, pie­tros și dur, care își duce crucea personală în lipsuri și amăgiri. Narațiunea aceasta are pulsul unei balade locale, cu accente de oralitate, și aici mă gândesc la alăturarea neîntâmplătoare cu istoria și destinul Teatrului Nescris din Șanț. Adela are o comoară la îndemână, memoria colectivă! Se simte aceeași gravitate a istoriei mici, cea a locului, de la ,,firul ierbii”, pe care au trăit-o acei oameni simpli și de ispravă. Locul în care trăiește și muncește îi dictează, poate, rostul lucrărilor simple. Ceea ce am mai întâlnit în poezia lui Ioan Es. Pop, poet de calibru și care s-a născut la Ieud, la doi munți și o cascadă-mireasă, departe de locul unde trăiește astăzi Adela Cotul.

Translatând în modernism, cel mai puternic text mi s-a părut a fi „Accidentul”. De­scrie o aniversare de copii, ce se termină într-o tragedie rutieră, tragedia devine un poem memorial, un glas al destinului care irumpe. Vizual, figurinele colorate din tort, odată risipite pe asfalt, se prefac în imagini poetice care amintesc de vizionarismul creatorilor ce cred că transcendența și corporalitatea coexistă în om. Proza aceasta nu relatează doar o întâmpla­re nefericită, ci transfigurează evenimentul într-un catharsis liric.

Ceea ce se distinge la scriitura Adelei Cotul este capacitatea de a transforma fap­tele concrete, aparent derizorii, în simboluri ale existenței umane. În spatele fiecărui detaliu se află o vibrație poetică, iar în spatele fiecărei istorii locale se ascunde un adevăr universal. Astfel, „Secretul” se citește nu doar ca un volum de proză, ci ca un poem transpus în muzica naturii, a satului contemporan – loc de tranziție, unde bucuria, moartea, iubirea, umorul și istoria se împletesc perfect.

„Secretul” marchează clar intrarea unei noi scriitoare cu vocație în literatura româ­nă actuală. Prin această carte, Adela Cotul confirmă că literatura fascinantă se naște nu doar din ficțiune, ci și din intensitatea cu care autorul trăiește și transfigurează realitatea. Asta se întâmplă rar, doar atunci când autorul deține cheia lucrurilor și a inimii oamenilor despre care vorbește, la care se raportează. Adela are cheia succesului literar, depinde doar la ce ușă se va opri, va cuteza s-o deschidă.

Felicitări, Adela Cotul!