Proză (impropriu numită) scurtă

     M-a incitat, dintr-o anume privință, ediția a 16-a a tradiționalei întâlniri pusă la cale de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor din România „Zilele prozei”, cu cele două episoade, mai întâi la Cluj-Napoca, apoi, în ziua următoare, la Bistrița.

     Genericul a primit de data aceasta nuanța „Starea prozei contemporane”. Cu atât mai mult a distonat arealul de abordare a temei: doar despre roman; aceasta, de parcă, tacit, vocabulele „schiță”, „povestire”, „nuvelă” ar fi fost prohibite.

     Așa încât, distribuirea proaspătului număr 9 (septembrie 2023) al revistei „Izvorul Someșului” ar fi putut distona, prin caracterul de replică la aura măreției, răsfățatei specii a romanului. Mai întâi, mărturisesc o mirare admirativă pentru faptul că o astfel de publicație socio-culturală apare la Șanț, județul Bistrița-Năsăud, susținută de Consiliul local de aici și de câteva condeie distincte pentru acest miraculos areal de la poalele Munților Rodnei, persoane grupate în Asociația Culturală Revista „Izvorul Someșului”: Grigore Cotul (director fondator), Leon-Iosif Grapini (redactor-șef), ceilalți 6 membrii ai redacției asigurând inclusiv machetarea și tehnoredactarea computerizată.

     Semnatarii sunt remarcați de multă vreme prin reușitele lor în acest domeniu, al schiței, povesirii și nuvelei: Radu Țuculescu, Radu-Ilarion Munteanu, Melania Cuc, Alexandru Jurcan, Icu Crăciun, Viorel Dădulescu,  Iacob Naroș, Leon-Iosif Grapini, Aurel Domide-Șănțanu, Adela Cotul, Grigore Cotul, Cornel Udrea și Valer Pop.

     Înainte de a mă opri, comentând câteva proze, e nevoie să fac precizarea că, între texte, doar unul este fragment de roman, cel semnat de Melania Cuc:  „Catalina se oprește din citit”; segmentul acesta are o mișcare narativă concisă și (inevitabil) o încheiere abruptă, în suspans, dar lasă o sugestie pentru tematica de ansamblu a amplei narațiuni.

     Altfel, cele 30 de pagini de început ale revistei „Izvorul Someșului”(din cele 100, format A 4) îndeamnă la citit, atât pentru redactarea unora în manieră inedită a scriiturii, dar și pentru tematici consacrate, însă acum cu nuanțe personale, tentante.

     Schițele semnate de Radu Țuculescu, Alexandru Jurcan, Aurel Domide-Șănțanu, George Cotul, Cornel Udrea conțin fulgurații însoțite de umor adesea, pe seama unui gest, a unei expresii neaoșe în dialogul diurn. Scurtele lor texte surprind un moment de viață, o împrejurare, un nerv tipologic. De pildă, Grigore Cotul alcătuiește dezinvolt schița pe un ton relevant încă din titlul textului: „Ritualul recoltării scamelor” (care ritual, își încheie scriitorul schița, insinuant, astfel: „este mult mai rapid atunci când posesorul și culegătorul sunt de sexe diferite”).

     De o mirare admirativă sunt paginile... ocupate de Leon-Iosif Grapini. Mai întâi : „La un pahar de vorbă”, cu subtitlul „Poveste pentru oameni mari”; ceea ce mi-a stârnit un pic de reținere: Eu, cititorul, ce sunt: mare, ca înălțime? mare, ca vârstă? mare, ca situare socio-profesională? Dilema s-a epuizat îndată; mai întâi, pentru cuvintele de debut: „Mă uit la voi și nu pricep”, apoi, am descoperit un stil de redactare foarte rar, dar modern, incitând la o lectură vioaie: zeci de sute de rânduri fără... semne de punctuație. Așa încât cititorul, dacă vrea să ia în serios scriitura, este cel care va hotărî unde se termină o frază, unde trebuie majusculă, unde e semn de întrebare, paranteză. Și își încheie nuvela în aceeași manieră ludică: atunci „când aveți vreme și chef de-o poveste, dați-mi de știre” (Aici folosește singura virgulă a textului !). În schimb, următoarea proză scurtă, „Norocoșii”, dl. Grapini o dedică lui Liviu Rebreanu, ceea ce motivează (presupun) scriitura realistă tradițonală, dar nu lipsită de câte un puseu ironic. Deopotrivă, poate fi, pentru virtualul cititor, o ademenire în a depista asemănări tematice cu stilul rebrenian.

     Textul semnat de Viorel Dădulescu - „Un om foarte ciudat”-, ilustrează convingător specia povestire, conținând o relatare despre o ipostază bizar- ridicolă a vorbirii sfătoase, debutând astfel: „...și i-am zis: Salut, Ioane! Mai bei o bere?”

     Imaginația lui Radu-Ilarion Munteanu urcă epicul („Aici, lângă cer”) la dimensiuni de SF, pe întinderea lejeră a unei nuvele.

     Adela Cotul creează, în „Pompierul”, o narațiune ce curge tensionat, alternând atitudini dramatice provocate de un accident rutier. De aici se deschid câteva pârghii ce țin de gestul cotidian și psihicul bruscat: obsesii, zarvă în mass-media, spasm matrimonial, perspectiva unei femei însărcinate, tentativă de suicid.

     În nuvela „Zăpezi întârziate”, la început, scriitorul măierean Iacob Naroș previne lectorul asupra a două întâmplări, reluate mental de protagonist, căci o iubire platonică stăruie delicat, timid. E evocată „o ieșire în masivul Munților Rodnei, la o tabără cu „cei din zona sudică”, adică de pe litoral. Personajul narator păstrează în memorie „galeriile croite cu trudă sisifică și apoi abandonate”. Alături de  acest segment al amintirii a rămas de la ea „privirea aceea tristă, aparte, a ochilor, ce aveau în ei tălăzuirea albastră a mării” și„ albastru pur al piscurilor”. Tânăra „fără nume, de la malul mării” îi provoacă protagonistului trăiri retrospective, asemenea versurilor poetei Ileana Mălăncioiu, ce preced textul: „Muntele închis cu sârmă ghimpată / Pe care-l privesc din depărtare”. In ea își închipuie „alte tărâmuri mult mai curate și atât de promițătoare” și albastrul trezește adesea în el dorințe spre puritate.

     Așadar, proza scurtă are un efect cert: cheamă la lectură.

Cornel Cotuțiu