Ion Urcan 70 de ani de la naştere

 

DOAMNE, IATĂ DIN NOU

7 iulie 2004, miercuri dimineața

Doamne, iată din nou diminețile pline de lumină,

răsăriturile de soare pe care le întâmpin cu mintea limpede

ca oglinda apelor din Paradis, cu duhul înălțat până deasupra

norilor Tăi! Tinerețea neînfricată, bucuria fără sfârșit!

Copilăria desculță și singuratică, tălpile ei încălzite

de colbul fierbinte al ulițelor în zilele de vară, veghea neadormită,

ochii măriți de nesomn, cutreierând nopțile pe câmpuri,

peste garduri, prin grădinile încărcate de poame,

Buruienișurile sălbatice de la marginea râurilor, pădurile

de pe coamele dealurilor, satele abia zărite îngrămădindu-se

în văi depărtate. Vadurile trecute noaptea la lumina lunii, bălțile

de topit cânepa, în care peștii ies dimineața greoi și bezmetici la mal.

Bostănăria vămuită de cei dintâi pepeni, porumbul copt în spuză,

căpșunii abia pârguiți, viile pline de struguri, pâinea adevărată, apa

de izvor.

Țăranii cu pălării învechite de soare, cu cămăși decolorate,

cu nădragi de doc cenușiu, cu fețele înăsprite de muncă,

oameni purtați în războaie, în Transnistria și în Rusia, la Odesa și

în Caucaz,

la Cotul Donului și înapoi până în Tatra, povestind grozăvii, mulțumind

lui Dumnezeu că s-au întors teferi acasă.

Deși temători, toți surâd moromețian

de gogorița socialismului multilateral dezvoltat, de politica Partidului.

Și ce dacă ne-au luat pământul, or să și-l bage-n cur? Tot al nostru e, că doar

n-au să vină să-l muncească rușii din Irkutsk.

Puturoșii ăia trândăvesc câte șase luni pe an,

zac pe cuptor,

fumând mahorcă, bând vodcă cu castraveți murați

și mănâncând semințe de floarea-soarelui,

ca hârciogii,

iar vara își trimit hazaicile la coasă. Tot noi îl muncim și la colectiv,

chiar dacă ni l-au luat. Furăm și noi cât putem, umplem dricul

căruței,

că dintr-al nostru luăm, din munca noastră.

O vită în grajd, un pom în grădină

și-o brazdă de porumb la câmp tot mai avem. Sapa, coasa, furca

din mână

și mămăliga de pe masă nu ți le ia nimeni. Vezi-ți, copile, de treabă,

nu te băga-n politică. Tu învață carte, să n-ajungi ca mine, la sapă. Unul

câte unul, pe rând, se duc, prohodiți de popă, îngropați de

neamuri și vecini

în cimitirul de deasupra satului, fără prea multă jale. Noaptea la priveghi,

cei rămași în viață, jucând cărți, beau rachiu îndulcit din păhărele verzi,

glumesc și râd ca la cârciumă, de se aude din capul satului.

Din când în când,

îl pomenesc și pe răposat, ca și cum ar fi încă viu printre ei.

După înmormântare, ospățul se prelungește până seara, cu supă

de găină cu tăiței, sarmale și colaci, cu rachiu și vin din belșug.

Altminteri, omenia n-ar fi întreagă. Mulți se întorc acasă

pe trei cărări, cu pălăriile date pe ceafă și sfătoși nevoie mare.

Cămășile albe, nădragii de postav și bocancii lustruiți sunt puse la loc,

iar de cel mort nu e bine să-ți amintești prea des.

Morții cu morții, viii cu viii. Mila lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor

și iertarea păcatelor. La loc de odihnă, la loc de verdeață,

unde nu este durere nici întristare nici suspinare. Iată c-au ieșit stelele.

Iarba e bună de coasă. Pregătiți tocul și cutea, ulciorul cu apă rece,

pâinea, slănina și ceapa, nu uitați sarea, căutați loitrele și proptelele.

VA FI O DIMINEAȚĂ

Va fi o dimineață cu adieri de vânt,

Apoi o înserare de pâclă și de jale,

Și-n noaptea de pe urmă te vei afla căzând

Spre un tărâm de care n-ai auzit nicicând,

Deși părea aproape înțelepciunii tale.

Sub moliciunea pielii simți-vei cum tresar

Toți zeii tăi de carne ascunși în trup puzderii,

Și-n zbatere și rugă și urlet în zadar,

Siliți, vor bea cu tine acest cumplit pahar,

În chinuri fără nume smerindu-se durerii.

Când aripi uriașe se vor porni cu greu

Ca niște mari corăbii călătorind spre moarte,

Noianele făpturii rămâne-vor departe

Și-n fața ta ședea-va nespusul Dumnezeu,

Cel fără-nfățișare, fără întreg sau parte.

Nu vei vedea în bezne vreo sacră vâlvătaie

Nici ape nici pământuri nu vei mai ști ce sunt,

Aproape sau departe, tăcere sau cuvânt

De orice înțelesuri știute se despoaie -

În fața Lui nimicul și totul pier în vânt.

JUDECATA DE APOI (I)

29 aprilie 2008, a treia zi de Paști

O tradiție omenească sau, mai degrabă,

O superstiție ca atâtea altele

Ne promite că, la Învierea de obște,

Vom avea toți vârsta Mântuitorului,

Indiferent dacă am murit bătrâni sau copii.

Și nu doar atât. Ne vom recăpăta

Sănătatea, eventualele

Mădulare ciuntite de-a lungul vieții,

Puterea, frumusețea și tinerețea,

Pierzând, în schimb, orice cusur trupesc,

Arătându-ne unii altora

Și înfățișându-ne la Judecată

În etate de treizeci și trei de ani

Și sub chipul perfecțiunii

De care am fost lipsiți pe pământ.

Mulți oameni se bucură

De această făgăduință absolut irațională

Ca de nădejdea sfântă a Raiului.

Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc

Și nicidecum n-o aștept.

Am auzit mereu despre Tine

Că ești un stăpân milostiv și preadrept,

Care, după ce robul Tău și-a trăit viața toată

Becisnic, flămând și în zdrențe,

Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene

În veșminte de mire

Și cu floarea bucuriei în piept.

NUVELĂ DE CAMPANIE

Domnilor, sunt rănit - spuse generalul

Chiar acum, excelență, vă voi transporta

La cel mai apropiat spital - răspunse sol­datul

Și-l duse, cu alte cuvinte, în cârcă.

Al naibii de departe spitalul, iar generalul

Greu, bine trăit, ciolănos.

Aceste dealuri însorite dau un vin minunat,

Propun să ciocnim un pahar pentru victorie,

Zise, retoric și festivist, un alt general. Și

soldatul,

Abia întors, cu oasele frânte, lac de sudoa­re,

Porni printre linii și veni spre seară

Cu vinul dorit. Iar generalii,

Bând, cleveteau împotriva acestui război

nesfârșit.

Mâine în zori, spuse un alt general,

E nevoie de un voluntar curajos, devotat,

Filosoficește și moralicește edificat,

Cu excelente cunoștințe tehnice, tactice,

vorbitor al tuturor limbilor universale

Și naționale, pentru o misiune de cert

sacrificiu.

În lipsa unui supraom adecvat - cu

disperarea în suflet

(Era, în viața civilă, băcan) - soldatul

Făcu un pas în față. Urmă

Un zbor periculos, printre

Sisteme inamice de locație, câmpuri

Mortale de radiație dură, apoi

Un salt cu parașuta, din nori - veniră

Obuzele, retezându-i mulțimea de sfori,

De aparate, de arme, de

Tradiții, de cărți, de căști și capele

Încât clipa cea grea îl găsi fără ele -

Dar, cu puțin noroc, căzu pe o banală

Claie de fân, în țara lui natală,

Scăpând nevătămat:

Tot astfel, o, tot astfel e cu poezia-această

armată de generali,

Și cu poetul, unicul ei

Soldat.

FABULA DIDACTICA

II

(Poeții și cuvântul)

Tot stând fericită în copac,

Pasărea s-a transformat într-o frunză,

Apoi în copacul însuși.

Văzând-o,

Poeții au dispărut în panică de la adresele lor,

Astfel că despre poeți putem ști uneori

Unde au fost, nicidecum unde sunt,

Și, mai ales, nicidecum, nicidecum,

Azi, poeții nu locuiesc

In cuvânt.