IN MEMORIAM: Ion Urcan (1955-21 martie 2020)

Când nu vom mai fi

2 martie 2005, marţi dimineaţa

Când nu vom mai fi,

Când timpul dat nouă

Se va răsuci precum şarpele, scurgându-se

Înapoi în prăpastia neînceputului său,

Unde vom sta noi cu duhul?

În ce nimic, în ce moarte,

În care a neîmpărţitului parte?

Unde într-al neundelui hău?

Atunci, nu vom fi fost niciodată,

Şi orice atunci şi orice acum

Vor pieri cu a fi şi-a nu fi laolaltă,

Cu oriunde şi cu nicăirea,

Cu de ce, cu unde-când-cum,

Şi cu ele va pieri pieirea,

Nu vor mai fi nici da şi nici nu,

Nici este nici nu este,

Nimicul va veni fără veste,

Nimicul sunt eu, nimicul eşti tu.

La mort de Malraux

Bătrânul Malraux la Salpêtrière,

Printre ţevării sclipitoare de nichel şi cearşafuri albe,

Joue au cache-cache avec la mort.

Căzut pe podeaua de marmură, în întuneric,

Nu-şi mai găseşte patul şi s-a ghemuit

În poziţia fătului, neverosimil tanchist,

Pe o măsuţă scundă.

Aici, o aşteaptă înfrigurat dar lucid,

Aşa cum pretinde c-a întâlnit-o

În atâtea războaie

Şi revoluţii.

Ea vine, îl îmbrăţişează

Şi se retrage. Revine şi iar se retrage uşor,

Dăruindu-i, de fiecare dată, ca o iubită atentă,

Spasmul minciunii, consolator.

Vii mult prea de departe

Vii mult prea de departe, nu ştiu ce-ai să cuprinzi

Nici ce va fi să-nsemne fiinţa ta anume –

Răsfrângere pustie în vălurite-oglinzi

Cu marginile-ntoarse peste lume.

E povârnitul cer un clopot greu

Iar vuietu-i de moarte-i menit să mă strivească –

Un firav „nu” va fi răspunsul meu

Şi-n veci, chemarea ta, neomenească.

(din volumul „O seară la restaurant”, 2016)

La o despărţire

            S-a stins la nici 65 de ani prietenul de-o viață, ION URCAN. Ne-am cunoscut în 75, ca proaspeți studenți ai  (pe atunci) ”Filologiei” clujene. Venea nu de pe băncile liceului, ci din halele combinatului ”Industria Sârmei” Câmpia Tuzii, unde învățase să fumeze ca un turc, dar arăta ca un adolescent, un efeb (deși nu i-ar fi plăcut termenul, implicit recuzat mai târziu în Marea debarasare.). O prezență instant cuceritoare, pentru orice coleg sau colegă. Privire albastră, păr lung, cu cârlionți blonzi, curând acoperiți de o bască neagră, piezișă. Poet. De o capacitate de comunicare fără umbră de rezervă. Și cum mulți aveam poezia (rebelă) în cap sau în inimă, un nume îți venea prompt în minte: Rimbaud. Cunoscut repede și simpatizat de toți colegii de an (vreo sută), ba și din anii mai mari. La cămin, coleg de cameră. Din vreo opt, el singur a răspuns ”Imediat!” când cuiva i-a trecut prin minte să întrebe dacă și cât de repede ai vorbi cu dușmanul tău de moarte, devenit vecin de celulă. Prietenia lui era – paradoxal - cea mai dorită, tocmai pentru că se manifesta nu arareori ”tăios”. La figurat, dar și la propriu. Mi-a tăiat o dată cu lama plasa de rafie cu care mergeam la cursuri (”Nu mai ești pădurar, râd colegele de tine!”). Cu opinii ferme (dar și informate) în orice domeniu, ce contrastau izbitor cu ființa lui delicată, aparent fragilă. Tot ce iubea, era trecut pe sub furcile caudine ale inteligenței sale critice neiertătoare. Era, în ascuns, profund religios, dar, la chefurile studențești, ținea să cântăm Mântuiește, Doamne, poporul tău!, marșul belicos al oștilor lui Constantin, care i se părea probabil buf, naiv-anacronic în raport cu felul său de-a simți prezența cu atât mai copleșitoare a lui Dumnezeu, cu cât ea nu se  manifestă în orice fleac lumesc. Nu se ierta nici măcar pe sine: ”Vreun an după ce-am teminat liceul, nu mi-am mai salutat profesorul de română./ – De ce? / - De dobitoc!”

            Apoi, ”Echinox”-ul, cu aglomerația de genii nedescoperite pe metru pătrat. Și prietenii, și fetele, și Ileana… Urcase pe acoperișul existenței, acoperiș pe care nu-l va mai regăsi la cenușiul bloc de beton, din Bistrița, dar îl va invoca cu nostalgie bine disimulată și umor postmodern, dialogând subiacent cu ”maeștrii” (”Dă-mi un acoperiș cu porumbei, domnule Valéry!/ Dați-mi un camion de cherestea, voi, munților!” - Acoperișul). Căci, după Cluj, și chiar după Jimbor, BN, (unde s-a mândrit a i se fi dat pe mână sufletele fragile a vreo sută de copii), la Bistrița, la Muzeul Județean (unde am fost din nou colegi vreo trei ani), în sumbrul deceniu 80, zările se închideau trepatat (”implacabil, matematic, precis” - ca-n Night-Bar Tangou). Se închideau, precum ochiul eminescian, în afară, pentru a se deschide înăuntru. Căci cartea, de orice fel, pe care n-o ocolise niciodată, acum nu-i mai cădea din mână. Și, după Revoluție, la începutul anilor 90, a încercat să împărtășească din lumina adunată în presa locală. Dar interesul public alununeca spre zone subliminare. Și s-a repliat în academic, recunoscându-se mai ușor în erudiția, dar mai ales în geniul lingvistico-poetic al lui Ion Budai Deleanu. Pe care l-a răzbunat, pentru nenorocul de a fi rămas singurul ”poet fără chip” din istoria noastră literară, cu un portret literar cu care și-ar fi schimbat imaginea plastică oricare dintre ceilalți trei colegi de la ”Școala Ardeleană” (ca să ne limităm doar la ei). A fost apoi (a acceptat să fie) vreo doi ani inspector de specialitate. Cel mai bun din perioada postdecembristă.

            Apoi am fost  din nou vreo patru ani colegi la Extensia Bstrița a Universității de Nord din Baia Mare, unde am fost chiar admiși ca lectori. Dar ce folos, era târziu. ”…și viața mea s-a golit de mister și de farmec, de rodul înmiresmat al afectelor, de orice năzuință a inimii și duhului, la fel ca un bazin fisurat, din care apa s-a scurs puțin câte puțin, pe nesimțite, lăsând la vedere mâlul și pietrele”. (Lecția despre deznădejde). Și atunci, ”Prietenul meu s-a trezit cu o iubită”  prin preajmă, boala, tot mai insistentă (spune despre sine prietenul meu, dar parcă în divorț cu sine, trecând la persoana a III-a). O iubită în prezența căreia s-a surprins a ”semăna cu un fel de crab” (”gângania” din Kafka, într-o viziune mai tributară undiței, cu care petrecea tot mai multe ceasuri), care se deplasa ușor. Căci întrega lume îi părea a fi invadată de ”o hidră imensă care a pătruns peste noapte/ În sala cinematografului de stat (…) uitându-se cu toți cei o mie de ochi/ La thrillere americane.” (Vizitatorul). Viața însăși îi părea dinainte programată (”Și așa, în tot ce făceam, se vădea până la urmă/ O mână străină, o altă minte, alți ochi, alți oameni”, iar ”iubita” îl vizita și ea tot mai des, în recluziunea sa kafkiană, ca și-n paginile ultimului volum (O seară la restaurant, din care am tot citat aici), volum în care prezența morții e nelipsită din aproape fiece titlu. Dar nu e vorba de ”binecunoscuta comuniune/ cu elementele”, de ”guturaiul dragostei pentru natură” (Night-Bar Tangou). Nu. E vorba de o ultimă experiență a vieții trăită lucid, de ”privilegiul măreț și tragic de a muri ca om” (De-a bușilea). Nu ”în veșminte de mire”, nu ”la vârsta Mântuitorului ”(Judecata de Apoi), nu cu ”ceremonii inutile”(Acoperișul), ci în plină și trează ”veghe”, a lui și a noastră: ”Vreau să rămân în limpedele har/ Al minții treze-n veșnică lumină/ Dumnezeiască veghe să mă țină/ Ca fluturii privind din chihlimbar” (De veghe). Frățietatea cu umbra, cu urâtul, cu prostia, cu acel dublu monstruos, imaginat pescărește ca ”Un caras/ Rotund și gras/ Ca un pântec de dubas/ Cu solzi negri de nămol/ Și cu umbletul domol”, această fatală frățietate, deci, e respinsă până și de dincolo de poarta morții de către clasicul, pătimașul într-ale vieții ”clean/ Cam hintioan/ Și nebun, numit Ioan” (Pe sub ape, nu departe).

            Un astfel de pătimaș al vieții și al luminii va rămâne pentru mine, inclusiv de dincolo de moarte, prietenul de-o viață și de totdeauna ION URCAN. Noapte bună, NELU. Nu te vom uita. Dar nici pe noi nu ne ocolește ”năravul prost” de care vorbeai. Doar suntem și noi, într-un fel, tot familia ta. Așa că, să ne privești cu îngăduință, din chihlimbarul translucid al poeziei tale! Și să ne aștepți cu încredere!

Vasile V. Filip