UN AN FĂRĂ PRIETENUL ION URCAN

Motto: ”Altfel spus, / tu vei muri pentru a fi creat, /

prin suspinul tău ultim, dinainte de moarte, / lumea (...)”

(Ion Urcan, Enigma lui Dante, vol. O seară la restaurant)

            A trecut un an de la trecerea în neființă a prietenului meu de-o viață, Ion Urcan. (”Trecere în neființă” – un clișeu pe care Nelu mi l-ar fi ironizat, cu siguranță; căci era neiertător cu orice formulă preluată de-a gata, cu orice comoditate de gândire. Doar că – scuză-mă, Nelu, și de data asta! - viața e plină de clișee. Doar moartea nu are niciunul.)

            Îmi lipsesc mult întâlnirile periodice, convorbirile, vizitele – univoce, în vremea din urmă. (Doar eu îl vizitam, el nu mai ieșea din casă pentru alte nevoi decât cele dictate de imperativul supraviețuirii: serviciu, cumpărături... Ca și cum ar fi întrezărit dincolo de orice tipar al viețuirii sociale mecanismul convenției mincinoase, lipsite de sens.) Era imposibil să-l mai atragi spre viața socială, chiar spre cea literară, a orașului. Să-l mai sensibilizezi cu amintirile de tinerețe, cu colegii de studenție. Nu mai voia să ia viața de la capăt. Un fel de hiper-luciditate prindea tot mai mult contur, ca o aureolă stranie. Dar erau cu atât mai pline de miez (și chiar haz, căci acea hiper-luciditate nu era una acră) discuțiile particulare, nonformale, prietenești, deși – nu o dată – contradictorii. Căci eu le mai apăram pe cele ale vieții, cu clișeele și convențiile ei. Pe când el nu părea a mai trăi decât pentru cele ale spiritului, tot mai pur, mai intransigent, mai absolut. Pe care pare a-l fi găsit doar după 21 martie 2020.

            Viața însăși i se dezvăluia parcă în tot mai derutanta, mai sarcastica ei goliciune de sens. Sens care devine o iluzie, la fel de relativă precum timpul și spațiul: ”Sensul nu e altceva / decât o iluzie semantică, oglinda / dorinței tale de a înțelege” (Enigma lui Dante).

            Iar retragerea lui din lume, cu plapuma pământului peste ochi, pare – de un an încoace – un fel de tragic joc: de inițiere a noastră, a celor rămași, în culisele adevărurilor inaparente, esoterice. Pe care, la lumina soarelui, nu le vedem, poate tocmai orbiți fiind de jubilația astrului vieții.

Nu, nu vreau să-l proiectez printre înțelepții de dincolo de lume. I-ar fi repugnat și lui. (Poate, doar printre marii sceptici ai lumii noastre moderne.) Cert este că am început să-l căutăm, ca Poet, mai ales după ce omul s-a ascuns. Proiectăm asupra Poetului sensul pe care, omului, i l-am refuzat. Viața s-a retras din venele ființei sale pentru a lăsa loc să pulseze acolo Poezia, bucuria pură a celor doar în carte și gând trăite. Căci doar privită din acest din urmă capăt al vieții, lumea pare a fi fost creată ”prin cuvântul lui Dumnezeu. / Precum scrie în Carte” (ibidem).