Prof. Cristina Mirela Rus: Destin („rânduiala” lui Dumnezeu) sau liberul arbitru?

    „Domnul dăruiește harul, dar El vrea ca omul să Îl caute și să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu.”

                                                                           (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Filozofia creștină consideră divinitatea ca fiind forța creatoare a omului și a lumii. Adevărat și simplu de înțeles. Așadar, omul se pare că nu ar avea posibilitatea de a interveni, astfel singura lui libertate rămâne de a-și conștientiza propriile limite, iar Dumnezeu are unica libertate de a acționa asupra schimbării și asupra drumului unui om. Concluzia ar fi că Dumnezeu este „responsabil” atât pentru binele, cât și pentru răul din viața noastră. Această ipoteză este dusă cumva la extrem, deoarece ne întrebăm cum ar putea ca expresia binelui, a iubirii și a adevărului suprem să provoace răul? Și într-adevăr, când necazuri, neputințe dau năvală în viața noastră, ne punem prima dată omeneasca întrebare: „De ce? De ce a permis Dumnezeu să se întâmple asta? ” sau: „De ce mi-a făcut Dumnezeu asta?” și alte asemenea gânduri ce deteriorează percepția corectă asupra Creatorului.

            Însă, este recunoscută existența liberului arbitru, și chiar de către gânditori creștini, precum Vasile cel Mare și Fericitul Augustin, nerenunțându-se la ideea de perfecțiune a  divinității și a creației Sale. Liberul arbitru este atât o stare de fapt, fiindcă omul are posibilitatea alegerii acțiunilor sale, cât și o stare mentală. Această libertate mentală presupune a gândi ce vrei. Dar există un teritoriu limitat al posibilului ce poate fi gândit, pentru că dacă am putea gândi chiar tot ce vrem, am ajunge să ieșim din sinea noastră și să devenim alții, ceea ce nu suntem. Mai există libertatea cuvântului, libertatea de exprimare, care are la rândul ei, anumite frontiere. Cea mai dorită, dar cel mai greu de materializat este libertatea de a face ce vrei. Să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla cu societatea în care trăim, cu lumea din jurul nostru, dacă fiecare ar face ce vrea. Răspunsul...rămâne să ni-l dăm fiecare în sinea noastră. Cu siguranță însă că Dumnezeu a creat și a și dozat liberul arbitru al fiecăruia dintre noi, astfel încât libertatea pe care fiecare și-o asumă să nu ducă la dezastre, la fapte distructive. Deși...această ordine este din ce în ce mai alterată de ură, de violență, de dispreț și altele asemenea. Liberul arbitru a devenit un fel de „scopul scuză mijloacele”, iar omul se crede tot mai mult măsura tuturor lucrurilor.

            Ne punem deseori întrebarea: ceea ce facem sau alegem să facem este determinat de noi  sau este predestinat, programat, cu alte cuvinte? Deci ce este viața noastră? O alegere între bine și rău? Un pas înspre găsirea sau doar căutarea răspunsului este o învățătură a Mântuitorului, care-și îmbărbătează ucenicii: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33) Din aceasta reiese cu certitudine că, în lumea aceasta, există răul. Dacă vom ajunge sub stăpânirea lui, este clar că nu mai suntem liberi, ci suntem captivii propriilor noastre patimi, vicii. Dar există întotdeauna șansa de a te elibera de sub povara răului, iar această biruință este posibilă doar prin conlucrarea omului cu Dumnezeu. Trebuie să avem doar curajul să-L alegem pe El, să ne asumăm libertatea reală de a fi cu El. Această alegere nu presupune ca omul să se comporte asemenea unui robot, pe care Dumnezeu să-l programeze în a săvârși acțiunile sale. Libertatea aceasta nu este o ușurință, de cele mai multe ori este simțită de către ființa umană ca o povară, de aceea unii o acceptă atât de greu sau deloc. Ea trebuie înțeleasă ca o datorie și presupune în fapt „ceea ce Dumnezeu cere omului și nu ceea ce omul îi cere lui Dumnezeu.” (Nikolai Berdiaev) Cam asta este libertatea corect înțeleasă: un efort prin care omul se va putea înălța sufletește, va putea ajunge la demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu.

            Pe de o parte, liberul arbitru, posibilitatea omului de a-și rândui oarecum viața, este doar o iluzie. În sensul acesta, ilustrativă este opinia lui Albert Einstein, care face o comparație între lună care, rotindu-se etern în jurul Pământului, „ dacă ar avea conștiință de sine, s-ar simți convinsă că se mișcă...din proprie voință”, și om, care are iluzia „că acționează potrivit voinței sale libere.” Pe de altă parte, nu putem trece în extrema cealaltă și să ne lăsăm pradă hazardului, căci, vorba din popor: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă” traduce un mare adevăr. Este o povestioară, o pildă în acest sens: un om cu credință și frică de Dumnezeu își ducea zilele în rugăciune și ascultare. S-a abătut o mare furtună peste lume, apa a invadat uscatul și omul nostru nu făcea mai nimic să se salveze, să găsească o soluție de a scăpa de urgia apei. El se tot urca pe dealuri, tot mai sus și....aștepta. Pe lângă el treceau bărci de salvare, dar el nu s-a urcat în niciuna. Apa tot creștea, el tot înainta spre înălțimi, dar nu prea mai avea unde să se retragă. Bărci veneau, treceau, omul nu urca. La un moment dat, și-a dat seama că nu mai are scăpare și a strigat către Dumnezeu, întrebându-L de ce nu îl salvează. Dumnezeu l-a întrebat ce mai aștepta să facă, după câte bărci de salvare a lăsat să treacă pe lângă el și nu s-a suit nici într-una! Așadar, Dumnezeu ne arată calea, merge alături de noi, dar trebuie să pășim, chiar dacă la început cu teamă, cu reținere, important este să îndrăznim. Va pune și El umărul sub greutatea Crucii.

            Adesea omul năpădit de griji și suferințe, se lamentează, își reproșează fapte sau absența lor, ducând povara grea a culpabilizării. Este bine să ne recunoaștem greșelile, să ne îndreptăm, dar este la fel de bine și de necesar să ne iertăm pe noi înșine pentru ceea ce credem că am greșit. Dar a stărui în autoînvinovățire și în neputința de a lăsa în urmă vina, reală sau ipotetică, a nu ne ierta pe noi, este ca și cum am pune la îndoială lucrarea lui Dumnezeu, iertarea Lui și planul Lui cu noi. Intervenim ca ființe umane atât cât ne este permis și înțelegem tot la fel. Dunnezeu îngăduie suferința, răul, să pătrundă în viața noastră pentru ca noi să ne vindecăm, să ne alăturăm Lui.

            Astfel, există, cum îi plăcea Înalt Preasfinției Sale Bartolomeu să spună, „rânduiala” lui Dumnezeu în tot și în toate, și cred cu tot sufletul în asta, dar avem și capacitatea de a acționa, de ne folosi de darurile cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat pentru a alege calea dreaptă, chiar dacă este mai anevoioasă, de a lege grâul de neghină.

            Prof. Cristina Mirela Rus