Dumnezeu l-a creat pe om liber. Dacă omul ar fi predestinat, atunci libertatea sa nu există

          Recent a apărut în cotidianul nostru „Răsunetul” din Bistriţa, un incitant articol semnat de un intelectual rafinat, profesorul Vasile Găurean, vechi colaborator al ziarului, intitulat „Pe cine salvează Dumnezeu sau despre Libertate şi Predestinare în viziunea lui Nicolae Steinhardt.

          Monahul de la Rohia a scris „Jurnalul fericirii”, carte fascinantă şi tulburătoare în care, dincolo de imaginea gravă a umilirii persoanei umane de către călăii comunişti, dincolo de acest gulag românesc poate mai negru decât cel rusesc, avem o altă imagine presantă, aceea în care găsim o obsedantă mărturisire a unei fericiri nebănuite, acolo în bezna celulei nr. 18 de la închisoarea Jilava, aici Nicolae Steinhardt se întâlneşte cu Mântuitorul Iisus Hristos şi cu ortodoxismul românesc. Celula nr. 18 devine astfel solemnă şi plină de emoţie, lumina lui Hristos copleşeşte totul. Aici Steinhardt primeşte Botezul creştin ortodox la 15 iunie 1960, el, puşcăriaşul de nici trei luni de la Jilava, venit cu grupul Noica-Pillat pentru că nu a vrut să-şi trădeze prietenii. Va simţi imediat o „neînchipuit de minunată şi deplină” fericire, va fi invadat de o „prospeţime şi înnoire” în toată fiinţa lui.

          Nicolae Steinhardt avea acum un sens profund al vieţii sale, a recunoscut acea mutaţie ontologică venită în el datorită întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. „Am intrat în închisoare orb…şi ies cu ochii deschişi, am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose, am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea.” Botezul i-a dat lui Steinhardt o nouă identitate pe care o va trăi cu patos şi bucurie. Botezul lui Steinhardt a fost făcut după un sfert de secol de întrebări, de dileme, de căutări, de frământări şi incertitudini. A cultivat intelectuali de marcă şi a citit literatură patristică şi filozofie creştină, Patricul, Filocalia, Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost la curent cu lucrările unor mari teologi, Bulgacov, Rozanov, a avut mentori străluciţi care i-au îndrumat direcţia lecturilor, Virgil Cândea şi Paul Simionescu.

          Având atâtea frământări, Steinhardt spunea, „ Biserica cu milostivirea ei încearcă să nu-şi sperie copiii…îndulcind adevărul? Nu le vorbeşte pe faţă pentru a nu le răpi nădejdia, pentru a nu le zdruncina încrederea şi a le pustii sufletele? Adică…pe scurt, să se fi jertfit Hristos numai pentru aleşii Săi?” În momentele acelea Steinhardt era la începutul credinţei sale ortodoxe, încă nu aprofundase deplin dogmatica ortodoxă, era frământat şi avea unele incertitudini.

          Biserica lui Hristos cea mult milostivă, nu cosmetizează adevărul, nu-l îndulceşte, pentru că Hristos nu se pretează la aşa ceva, dacă ar face-o, n-ar mai fi Dumnezeu, El nu are ce să ascundă, El nu se joacă cu adevărul, El este Adevărul, nu avem un adevăr cu două feţe, una dintre ele bine cosmetizată pentru captarea încrederii dreptcredincioşilor.

          Iisus Hristos S-a jertfit nu doar pentru „aleşii Săi”, ci pentru întreaga omenire, avem foarte multe citate din Sfânta Scriptură. Să nu lunecăm în predestinaţia absolută a lui Calvin, acesta contestă iubirea Creatorului pentru om, creaţia lui Dumnezeu, el spune că Dumnezeu nu este iubire şi ne învaţă predestinaţia absolută, adică Dumnezeu hotărând absolut totul, orice mişcare, înainte de crearea lumii, oamenii fiind astfel un fel de marionete mişcate fără participarea şi voia lor. Calvin crede că Dumnezeu a creat păcatul, răul şi pedepseşte pe oamenii care au păcătuit prin faptele lor, activitate pe care tot El ar fi hotărât-o înainte ca oamenii aceştia să fie aduşi la existenţă. Atunci înseamnă că  Întruparea şi Jertfa Mântuitorului nu mai au nici un rost. Adică, cu excepţia „aleşilor Săi”, Dumnezeu a creat oamenii ca să-i ducă la iad?? Morala calvină stă pe forma ascultării, principiul libertăţii nu există, avem aici principiul predestinării absolute, nu mai avem nici un merit, nici răspundere, nici sancţiune, între Dumnezeu şi om nu există nici un intermediar. Este o foarte mare rătăcire la care a ajuns Calvin.

          Explicaţia creştină a răului din libertate este singura care nu leagă răul de esenţa realităţii, a realităţii veşnice, sau a celei create de Dumnezeu, luând totuşi răul în serios. Şi este singura care salvează însăşi existenţa libertăţii în realitatea existenţei. Răul manifestă proporţii şi forţe care nu pot fi explicate prin libertatea oamenilor, omul poate controla răul, îl poate ţine în frâu, şi se poate izbăvi de el aproape în întregime, ca subiect care îl săvârşeşte însă nu doar prin eforturile sale, ci prin eforturile sale sprijinite de puterea divină. Răul care doare şi chinuieşte cel mai mult este răul făcut de o persoană prin libertatea ei. Răul, în proporţia lui cea mai mare decât cea explicabilă prin libertatea omului, îşi are originea în hotărârea liberă a unor spirite create, care la început au fost bune. Răul este un minus în existenţă, este o non-existenţă cum spun Sfinţii Părinţi, răul este o existenţă fără consistenţă, nu avem o lipsă totală a existenţei, ci doar o slăbire esenţială a ei. În violenţa pasiunilor este o slăbire a caracterului de persoană şi o fortificare a caracterului de natură. Cauza căderii unor îngeri este hotărârea lor de a se despărţi de Dumnezeu, însă motivul căderii stă în mândrie, ei voiau să fie independenţi de Dumnezeu, la fel ca Dumnezeu, mândria explică răzvrătirea şi neascultarea lor.

          Cât priveşte predestinarea pe care o priveşte Steinhardt, trebuie să ne oprim puţin asupra libertăţii omului. Lucrarea Duhului ca persoană în noi cere colaborarea noastră liberă, vedem aici importanţa pe care ne-o acordă Dumnezeu ca persoane, Duhul doreşte acordul liber al oamenilor în conducerea lor în infinitatea vieţii divine. Duhul doreşte să elibereze oamenii de pasiunile care îi robesc şi îi ţin închişi într-o repetiţie monotonă. Duhul doreşte să-i facă liberi pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor infinit d daruri. Harul acesta nu ne răpeşte libertatea, ci ne ajută să fim liberi pentru această colaborare. Există robia iubirii care este, concomitent, adevărata libertate, a iubirii binelui său veşnic şi al aproapelui tău, care are ca bază iubirea de Dumnezeu şi nu a iubirii trupeşti de tine însuţi.

          Steinhardt a fost adânc preocupat de mântuirea sa, de mântuirea oamenilor. Starea de mântuire este obţinută de oameni prin har şi o dezvoltă prin daruri în Biserică. Hristos S-a făcut dreptatea oamenilor, însă nu o dreptate exterioară, ci una interioară, El dă putere oamenilor să fie drepţi, după asemănarea Lui. Omul creat după chipul lui Dumnezeu reflectă în sine frumuseţea şi armonia acestei dreptăţi. Imboldurile spre gânduri şi fapte bune şi curate vin oamenilor de la Hristos, însă odată săvârşite, oamenii le întorc tot lui Hristos, îi întorc darul Lui cu dobânda lor.

          Să nu confundăm predestinarea cu atotştiinţa lui Dumnezeu care cunoaşte totul, dar ce este acest tot şi cum îl cunoaşte, nu ştim. El nu înţelege ca noi oamenii, nu gândeşte ca noi, nu cunoaşte ca noi, El cunoaşte toate în Sine însuşi, în calitatea Sa de cauză a lor. Dumnezeu cunoaşte cele ce sunt nu prin vreo cunoaştere a lor, ci a Sa. El le preştie pe toate, dar nu le predetermină, ţinând cont şi respectând libertatea făpturilor.