Jurnalul lui Ion Urcan

În primăvara 2023 (la trei ani după dispariția fizică a autorului), cultura națională s-a îmbogățit cu o contribuție copleșitoare nu doar prin dimensiuni (1262 de pagini), ci și prin valoarea literară incontestabilă, dar și înalt simbolică pentru tragismul cotidian al valorilor intelectuale în mediu și timp ostil. Este vorba de Jurnalul (1985-2020) poetului și criticului Ion Urcan (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2023, ediție îngrijită de Ileana Urcan, cu o preafață de Ion Pop). Prefațatorul (a cărui autoritate critică este în afara oricărei discuții) vorbește despre „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”, jurnalul acoperind, cu înregistrări disparate (anul 2010 lipsește cu totul), dar de mare autenticitate, 35 de ani dintr-o istorie tulbure, de răscruce, de dinainte și de după 1989.

Aș vrea însă, în cele ce urmează, să vorbesc nu atât despre valoarea documentară, incontestabilă, a acestor pagini, cât despre semnificația lor umană și intelectuală, așa cum se conturează ea pe fundalul mediului social-istoric, slab sau chiar deloc valorizant pentru performanța literară și intelectuală în general. Nu ascund faptul că l-am cunoscut pe autor, că ne-a legat o prietenie de 45 de ani, dar paginile operei sale poetice, critice și îndeosebi ale celei diaristice oferă un grad de relevanță superior cunoașterii directe a omului.

Avem de-a face cu o personalitate tensionată și contradictorie, de o exigență maximă față de semeni, dar și de sine, la care imperativele morale și capacitatea de proiecție a unor modele intelectuale (care-și subordonează, adesea, realitatea mundană) coexistă cu o acerbă luciditate critică. Încât mai nimic nou și inedit nu i se poate reproșa, care să nu fi fost mai întâi judecat și formulat ca autoreproș, care să nu fi fost trecut prin furcile caudine ale propriei exigențe, întotdeauna bine informate. Cititorul nu trebuie să se aștepte atât la o succesiune de „adevăruri” incontestabile, obiective, cât la o fascinantă jerbă a inteligenței pătimașe, orientată spre alții dar și spre sine, capabilă de infinită mirare și tandrețe, de un acut sentiment al naturii (al apei, îndeosebi), uneori de o cutremurătoare milă (de animale, mai ales), dar și capabilă să pustiască, pârjolind preajmă și purtător deopotrivă, reamintindu-ne la mai fiece pas că nu există graniță riguroasă între personalitățile accentuate și cele psihopatice.

De aceea, de o incontestabilă relevanță sunt autodefinirile, în diverse contexte. Iată una, iscată de neputința abandonării fumatului: „Unuia ca mine îi poruncesc stările și îndemnurile fortuite ale momentului, poftele, nevoile trupești, dorințele, furiile sau înduioșările, mila sau iubirea, puterea sau slăbiciunea, obișnuințele, conformismele, simțul datoriei, rușinea, frica etc. // Trăiesc sentimentul cumplit că neputința de a-mi porunci mie însumi mă scoate pentru totdeauna din rândul oamenilor, că nu mai am dreptul să mă consider om egal cu ceilalți și, mai ales, să mai disprețuiesc vreodată pe cineva” (p. 468). Autoflagelare ce nu exclude, ci chiar presupune conștiința valorii proprii, mai ales în raport cu mediul literar bistrițean, preponderent veleitar, de care a refuzat constant, dar cu accente tot mai apăsate pe măsura trecerii timpului, să se lase absorbit: ”n-am dreptul să mă las atras, pe motivul politeții ori amabilităților de circumstanță, în complicitatea puturoasă și ticăloasă a confuziei deliberate de valori” (p. 501). Lucru pentru care, altădată (dispus – surprinzător! – a da credibilitate unui comercial horoscop), se lasă străbătut de intuiția unei posturi care îl îndepărtează, în mod tragic, de oameni: „pentru că sunt prea critic, prea idealist, prea exigent, cer prea mult de la semeni” (p. 1074). Sau, și mai drastic, și mai apăsat, dar cu o conștiință cu atât mai vinovată: „Mi-e teamă că sunt în brațele unui diavol, în puterea unui păcat de moarte: niciun om dintre cei pe care-i cunosc și care-mi sunt cât de cât aproape nu mi se pare vrednic de numele de om” (p. 574).

În aceste condiții, de luciditate autoinhibantă, de geometrie morală aproape schizoidă, nu este de ignorat autoevaluarea propriului scris, a propriului Jurnal, care pornește de foarte jos: „Pornești de la zero sau de la ceva mai rău decât zero. Te nimicește gândul că ești un impostor, un veleitar, un grafoman nenorocit. Te înjunghie deznădejdea că tot va trebui, într-o bună zi, să renunți la scris, fiindcă nu ești bun de nimic. N-ai nicio urmă de talent, nu vei reuși decât să pierzi vremea, să-ți irosești viața și să te faci de râs. Și, oricum, la ce bun să mai scrii și tu (tocmai tu!) niște rânduri becisnice” (p. 65).  Sau, cu referință strictă la Jurnal: „Am recitit în caiet tot felul de exerciții teoretice, unele justificate de nevoia autoclarificării, iar altele, simple constructe ideatice mai mult sau mai puțin gratuite, mai mult sau mai puțin coerente. Am constatat că am darul pisălogelii, talentul de a spune lucruri de prisos și, uneori, o surprinzătoare incapacitate de expresie. M-au mirat, de multe ori, în aceste pagini, sărăcia limbajului și nebulozitatea ideilor, tentația platitudinii” (pp 173-174). Din fericire, recunoaștem aici mai degrabă fobiile diaristului, obiectivele sale estetice implicite, atinse în cele mai multe dintre pagini.

Pe acest fond, sunt mult mai convingătoare împăcările cu sine și cu relevanța Jurnalului: „Mie, unuia, mi se pare că textul e fluent, destul de sprinten și că în pagini se conturează un personaj, cu mica lui lume de oameni, de întâmplări, de gânduri și de sentimente, trăind o epocă istorică deloc banală [...]. Pe de altă parte, acest jurnal e genul de text care se constituie prin efect de cumul, de compoziție și de elaborare, abia la lectura integrală. În ingrediente dulci sau amare, condimentate sau insipide, consistente sau evanescente, presărate cu vârful cuțitului ori turnate cu strachina, întregi și crude ori terciuite, frământate îndelung și lăsate să dospească, apoi rulate cu te miri ce umplutură și vârâte la cuptor. Dacă iei de ici-colo câte o bucățică, riști să ratezi adevăratul gust al preparatului și să zădărnicești strădania bucătarului. Dacă îmbuci o porție simbolică, vei rămâne nemâncat. Dacă înfuleci tot, ți se poate face lehamite” (p. 858). Nu-l amenință, însă, nici o clipă „lehamitea” pe cel care ar „înfuleca” tot jurnalul, chiar dacă există, mai ales în ultimele pagini, destule însemnări terne în conținut (ce a mai făcut Ileana de mâncare, ce cheltuieli mai sunt de făcut etc.), salvate însă mereu de scânteierile stilului și de pofta mediteraneană de viață a diaristului, un fel de Alexis Zorba care ar fi izolat dintre plăcerile vieții  mai ales pe aceea de a mânca (ce se prelungește parcă asupra cărților, fumatului, pescuitului, dar se transmite și cititorului).

Cum tentația teoretizantă nu lipsește, ne-am putea lăsa lectura direcționată de chiar geometrizările propriului spirit, sugerate de autorul însuși, foarte asemănătoare cu cele două funcții ale limbajului (tranzitivă și reflexivă) despre care vorbea Tudor Vianu: „Am două rânduri de ochi și două puteri genuine ale minții. Cu una din ele sunt în stare, atunci când aceste lucruri mă interesează, să evaluez fără greș oamenii și realitățile imediate, asemeni celui mai dibaci precupeț, în vreme ce a doua stă ațintită, aproape fără niciun răgaz, înspre propria ei neodihnă și necontenită sete de Dumnezeu și de frumusețe. Celei dintâi îi datorez plăcerea și ușurința de a înțelege și folosi cuvintele (în scris, și mai puțin în vorbire, care nu-mi dă răgazul necesar reflecției), iar celei de-a doua i se datorează sensibilitatea în fața lumii și a inefabilului ei. Cum se face totuși că respectivele calități, fără îndoială reale, nu se regăsesc, nici nu se întâlnesc între ele, decât în rarisime ocazii și într-o măsură infimă în paginile scrise de mine? Se întâmplă așa, deoarece aceste două laboratoare mentale conlucrează, la toți parametrii lor, foarte rar și cu mare dificultate, doar în momentele de har și străluminare. Pentru a le pune în rețea, am nevoie de un microclimat foarte greu de obținut” (p. 711). Este vorba de microclimatul domestic și profesional care, lipsit frecvent de confortul și echilibrul pshic necesar, lasă loc „demonilor interiori”, fie ei și mărunți sau banali, dar mereu treji, nesupuși și ostili „întâlnirilor” poetului sau diaristului cu foaia albă de hârtie.

Îndrăznesc să cred că „demonii interiori” nu sunt doar ostili scrisului, ci funcționează mult timp și ca fermentul său cel mai eficace. Mai ales câtă vreme o fac cum grano salis. Așa se explică spectaculoasele și, punctual, chiar convingătoarele diatribe împotriva atâtor strălucite minți ale culturii românești și universale, prilejuite de cărțile sau interviurile acestora, nu o dată demolate cu argumente pertinente: Carl Gustav Jung („ins cu nostalgii raționaliste”);  Lucian Blaga (filosofia lui, un „epigonism spenglerian”); Ortega y Gasset („ce nu a văzut” el, în trei puncte); T. Arghezi (în Psalmi, „fără emoție mistică autentică”); A. Malroux (Antimemoriile, „platitudini majusculate”, în absența talentului narativ); Edgar Morin (alături de el în „ideea anti-Oedip”, dar contra lui, pe linia unei visate apologii a tatălui, cel favorabil ierarhiilor și diferențelor); M. Sebastian (jurnalul său ca „document de epocă, dar fără valoare artistică”); Epistolarul lotului Noica (minat de autoprezumția de clasicitate); Rudolf Steiner („un facil și penibil obscurantism”, la acest „părinte al teozofiei”); Gabriel Liiceanu („Nu poți să nu-i dai dreptate în tot ce spune, însă felul în care spune și, mai ales, în care se lasă, cu voluptate, macerat de adevăr, ca și cum adevărul n-ar fi nimic altceva decât otravă, mă dezolează”, p. 812); Horia Roman Patapievici („în egală măsură pătrunzător și superficial, serios și temeinic, dar aequo animo, facil și arogant cu dezinvoltură”, p. 398); Gheorghe Crăciun (Pupa russa, „dovadă peremptorie a faptului că abilitățile teoretice și inteligența nu pot înlocui întotdeauna talentul”); Ion Bogdan Lefter („dogmatism estetic”, în dialogul TV cu un preot despre seria cinematografică Decalog, a lui Krysztof Kieslowski); Petru Dumitriu (cu o Cronică de familie „compromisă nu doar de teza marxistă, mai bine zis stalinistă, dar și de substanța sufletească a autorului”); Vladimir Nabokov (Lolita, carte „nu doar imorală, infamă scabroasă, obscenă, lubrică, aberantă și subumană, ci profund antiumană, în toată substanța ei artistică, în tot mesajul ei, cu atât mai mult cu cât calitatea ei estetică este indiscutabilă”, p. 823); Mircea Cărtărescu (așezat, după Orbitor I-II, mai ales, alături de Eminescu cel din postume, dar cu un Solenoid dezamăgitor: „Iată cartea fără sfârșit, fără speranță și fără mesaj pentru cititor [...] mărturisesc sincer că așteptam altceva. Altceva, în credința că sensul nu e o iluzie”, p. 989); Stephen Hawking (care, tocmai pentru că e „una din cele mai luminate minți omenești”, afirmând că „Nu există Dumnezeu, nici viață după moarte”,  devine pentru diarist „de neînțeles cum un om ca ăsta poate fi necinstit cu știința și cu logica”, p. 1122). Etc, etc.

Este criticat mediul literar contemporan (în care „cele câteva voci autentice sunt copleșite de masa oceanică a mediocrității, a mimetismului, a grafomaniei și a imposturii literare”, p. 405), „stilul intelectual”, derivat de „paiațe intelectuale” din „descendența și anturajul” lui Andrei Pleșu, care e „un mare spirit” (p. 194), chiar istoria literaturii române în ansamblu, condensată negativ în formularea: „Nimic întreg, nimic dus până la capăt, decât cu prețul sacrificiului sau al ticăloșiei și înstrăinării: Blaga, Bacovia, respectiv Sadoveanu, Arghezi” (p. 300). Limba română i se pare, după 1989, atinsă de o adevărată ruină, căci „irupția vieții publice și explozia mediatică au spulberat, odată cu lanțurile tiraniei, și chingile de hârtie ale învățăturii gramaticale, și cablajele delicate ale rațiunii, și funigeii imateriali ai bunului simț”, p. 792). România contemporană este „țara cea mai becisnică, mai săracă, mai ineficientă de pe continent” (p. 569). Nobelul pentru literatură, acordat în 2016 lui Bob Dylan, e echivalat cu moartea Literaturii (cu L mare) și a Europei albe, creștine, culte și civilizate (p. 1040). Dar este criticată și legea antifumat în școală, care ar fi una „idioată și abuzivă [...], sută la sută de partea proștilor.” (p. 1136).

Din păcate, Jurnalul atestă o luptă tot mai dificilă și tot mai dezechilibrată cu acești „demoni interiori”, care-și sporesc progresiv dimensiunile și ponderea la proporții de monștri apocaliptici. Este vorba nu doar de însingurare progresivă, pe linia amintitei exigențe morale („E dreptul văcarului să se mânie pe sat, atunci când satul este ticălos”, p. 741), ci și de tot mai frecvente spaime și căderi, iscate de boală, suferință, nesomn, presentimentul morții: „Altfel, mă simt dezorientat, uitat și pierdut, departe de credință și nădejdea în Dumnezeu, rușinat de slăbiciunile și incapacitățile mele, diminuat spiritual și intelectual, cu sănătatea puternic amenințată” (p. 905). Sau: „Frica mea de moarte e ca norii de pe cer: se adună, întunecându-mi zilele, sau se mai risipește, dar e tot timpul acolo, deasupra bucuriei și întristărilor, gândurilor, lecturii și scrisului, vieții mele de zi cu zi” (p. 919).  

Încă de prin 1993, când scrie un eseu despre Libertatea naturală și eul sacralizat (rămas nepublicat), se arăta obsedat de „un arhetip al ferocității [care] ia astăzi în stăpânire psihologia individuală, amenințând să se extindă asupra domeniului social” (p. 254). Cinsprezece ani mai târziu (în 2008), este periodic străbătut de gândul unei posibile legături dintre boală și viziunea catastrofică asupra viitorului lumii: „De câtva timp, poate și din cauza bolii și a spaimei obsesive că nu mai am mult de trăit, mă ispitește gândul sumbru că lumea a ajuns în pragul dezagregării sale, cel puțin, al unui dezechilibru profund, cum n-a mai cunoscut în toată istoria ei” (p. 887). Este obsedat de soarta a patru oameni de știință (Georg Cantor, Ludwig Boltzman, Kürt Gödel, Alan Turing), pe care cercetările sau descoperirile extreme i-au împins spre sinucidere (p. 919), de o (absurdă) matematică a transfinitului (a primului dintre ei), deși acesta (aplicând o aritmetică a finitului/ punctului la infinit) nu face decât să repete, cu mijloacele matematicii moderne, celebra aporie a lui Zenon din Alexandria.

Dar acest fond sufletesc de sensibilitate ultragiată, de „surescitare nervoasă, împinsă demențial la extrem” (p. 1210), fond devenit uneori permeabil inclusiv „scenaritelor” vulgare (v. p. 981, însemnarea din 12 febr. 2016), este propice unor străluminări surprinzătoare, care anticipă evenimentele istorice care vor urma: „Sunt convins că politica Occidentului, de conciliere și menajamente față de Rusia, va da exact rezultate contrare celor așteptate” (p. 429). Sau: „Rusia stă să intre iarăși în Ucraina [...], dreptul internațional și tratatele de tot felul a ajuns cârpe de șters piciorele la ușile cancelariilor și cabinetelor lumii. Va fi război, fără îndoială” (p. 1203, însemnare din 26 iulie, 2019). Iar boala și presentimentul morții proiectează asupra cadrului istoric o lumină crepuscular-apocaliptică: „Dacă bunul Dumnezeu așteaptă motive întemeiate pentru a nimici această omenire devenită inumană, acum ar fi momentul s-o facă” (p. 1224).

Dar, cu cât orizontul viitorului social-istoric este mai sumbru, cu atât este mai puternică setea paralelă de frumusețe și puritate, de poezie și de Dumnezeu, pe care poetul, omul  religios, rezumați în diaristul Ion Urcan, le invocă, le instituie și apoi crede în ele ca realități indiscutabile: „Mi-e dor să scriu din nou poezie, dar o poezie dezinhibată și dezlănțuită artisticește, încărcată senzorial și emoțional, lirică și prozodică până la granița cu cântecul. Nu știu de-oi mai putea-o scrie, însă trăiesc, de săptămâni și luni de zile, cu cinesteziile ei în minte și în suflet. Mi-e dor de cântec, de lirism și de puritate” (p. 866).

În fond, aproape întregul jurnal trebuie citit în cheia unei lupte, eroice și tragice, pentru instituirea Sensului într-o lume care îl pierde pe zi ce trece, într-un mediu intelectual care îl contestă adesea. Jacques Derrida, cel care vorbise despre autoreferențialitatea poeziei și definise sensul ca „tautologie stupidă” („ceea ce numim sens nu-i decât procesul mental de constituire a sensului”, cf. I.U., p. 633), ca simplă „iluzie semantică”, este numit „blestematul de Derrida” și identificat, implicit, cu Anticristul însuși. Dar această luptă este și o luptă cu sine, cu un Derrida din el însuși (responsabil, de-a lungul vieții, cu inteligența diabolică a criticului Ion Urcan), de care se teme și pe care nu-l lasă să răzbată la suprafață, decât în izbucnirile incontrolabile, alimentate de boală și suferință. După o astfel de izbucnire de „furie oarbă împotriva lui Dumnezeu, care-mi dă un asemenea chin doar pentru că am fumat în viața mea” (p. 1258), diaristul revine spășit și autoacuzator: „Așa deci, ăsta-mi ești, Urcan Ioan! Fumezi ca bezmeticul, de 45 de ani, nevolnicule și incontinentule, știi că ești dator lui Dumnezeu cu viața și cu moartea ta becisnică, știi că trebuie să-I mulțumești cu fruntea în țărână [...]. //Dar iată că doar știi, însă de făcut nu faci, întocmai ca Diavolul” (p. 1258).

Iată pentru ce trebuie citit Jurnalul lui Ion Urcan: pentru că, pe lângă informația intelectuală diversă, de mare calitate și acerbă filtrare critică, pe care o sintetizează, diaristul repetă, sub ochii noștri (la alte dimensiuni, desigur), experiențe umane fundamentale, precum cele ale fictivilor alienați geniali Ivan Karamazov sau Adrian Leverkühn, cei care l-au identificat pe Diavol în ei înșiși, părând la un moment dat antiumani, dar au mutat, prin asta, limitele umanității ceva mai departe, ridicându-i acesteia monumente nepieritoare; monumente pe care să le vizităm, să le cercetăm periodic, în care să ne oglidim și să ne recunoaștem.

Aș îndrăzni să așez Jurnalul lui Ion Urcan între acestea.