Între memorialistică și critică literară

Recentul volum al domnului profesor dr. Vasile Filip, reputat dascăl și cărturar al meleagurilor chiuzene vine să confirme vocația autorului înspre memorialistică și critică literară. Autor al unei opere vaste, cu puternice ecouri în spațiul etnografiei și în cel filologic, dânsul adaugă în palmares o nouă antologie ce-i deconspiră, într-o manieră complexă, calitățile de fin mânuitor al condeiului.

Sgementată în cinci secțiuni mari, lucrarea intitulată: Cronici, povestiri, mărturisiri, debutează cu un capitol intitulat „Autodefiniri”. Aici, distinsul dascăl se prezintă prin prisma relației cu tehnologia în contextul pre și în cel pandemic (p. 9-10), își sondează propriul sine încercând să explice de ce a devenit scriitor și care au fost motivațiile intrinseci ale acestui fapt cu valențe culturale (p. 11-15) și vorbește despre „vina de a iubi literatura” (p. 16-25). Deși unele însemnări sunt cât se poate de subiective, lectura lor atentă vine să devoaleze pe de-o parte constatări triste, ce nu au sub nicio formă statutul de resemnare, iar pe de alta, consfințește calitatea de vizionar, ori măcar de cea de atent observator și evaluator al realității, posedată de către autor. Iată un astfel de exemplu:

„Nu cred să-mi fi făcut vreodată un „proiect de scriitor”. Prea seamănă expresia a obiectiv exterior. A cărui eventuală atingere te împlineşte şi te confirmă, sau invers. Cred că scriitorilor le sunt specifice mai degrabă idealurile (ce se mută, în timp, precum linia orizontului la deplasarea în spaţiu), decât scopurile şi obiectivele. Dar ultimele sunt mult mai practice, mai eficiente. Valorizăm oamenii (scriitorii, inclusiv) mai ales în funcţie de gradul în care „ştiu ce vor”. Or, acest model pragmatic nu-i fără risc. Vizează succesul (mai mult sau mai puţin imediat), creează vedetism. Am asistat cândva, în urmă cu mai mulţi ani, ca profesor însoţitor al unor elevi la o întâlnire cu scriitori tineri, la o discuţie pe această temă: „De ce scrii? Ce aştepţi de la scrisul tău?” Îmi amintesc că m-a surprins oarecum neplăcut frecvenţa răspunsurilor de genul „Vreau să fiu cunoscut”, în care suspectam prea mult orgoliu, prea multă „tranzitivitate”, prea mult tribut dat vedetismului ieftin al zilei. Ceea ce trebuie să recunosc, însă, este că acei tineri scriitori de atunci sunt astăzi cunoscuţi, consacraţi. Căutaţi şi vânduţi în librării. Este, poate, efectul talentului, dar şi al snobismului care educă, efectul pe care Lovinescu îşi baza teoria modernităţii prin sincronism, cu imitarea ca primă treaptă, asumată”. (p. 12).

Cea de-a doua parte a lucrării este dedicată liricii. Cititorii pot descoperii aici operele lui David Dorian (p. 29-37) în lectura lui Vasile Filip, textele și postumitatea lui Ion Urcan (p. 38-43), un autor de a cărui eternitate acesta ține să se îngrijească în măsura în care îi este îngăduit, dar și pe cele ale Danielei Fulga (p. 44-48) și ale domnului Alexandru Blaga (p. 49-53). Între prozatorii aduși în discuție în cadrul părții următoare a antologiei se numără Dumitru Popescu (p. 57-64), Ion Agârbiceanu (p. 65-76), căruia cărturari precum domnul profesor univ. dr. Ilie Rad i-au dedicat nu doar monografii, ci și adevărate proiecte de readucere în prim planul vieții literare contemporane, Miklós Bánffy (p. 77-85), Adrian G. Romilă (p. 86-93), Hayden Dorf (Ioan Cioba) (p. 94-100), sau Icu Crăciun (p. 101-107).

Monografiștii, memorialiștii și autorii de însemnări de călătorie vor face obiectul următoarei secțiuni. Aici nume mari ale scrisului zilelor noastre, precum mai-sus pomeniții Dumitru Popescu (p. 120-128) și Ilie Rad (p. 142-147), alături de Ioan Popa (p. 129-134), Ion H. Ciubotaru (p. 135-141), sau Doina Rad (p. 148-155), sunt evaluați prin prisma seriozității cu care s-au aplecat asupra subiectelor pe care le-au abordat în lucrările lor.

Lucrarea se încheie cu o secțiune intitulată în mod generos: „comentatori, eseiști, predicatori”, în cadrul cărora sunt readuși sub lupa lecturii oameni precum Eugen Lovinescu (p. 169-174), Andrei Moldovan (p. 185-186), Ion Agârbiceanu (p. 187-194), alături de mai recente voci precum cea a Laurei Poantă (p. 199-204).

Într-o lume în care critica literară și memorialistica au devenit adesea, fie lucruri desuete, fie instrumente folosite într-un banal proces de complimentare gratuită, textele unor oameni precum profesorul Vasile V. Filip sunt o adevărată gură de aer proaspăt. Obiectiv și aspru, ce-i drept, mai mult cu sine decât cu ceilalți, dânsul nu scrie texte de complezență. Nu simte nevoia îmbogățirii peisajului editorialistic cu maculatură și e cât se poate de conștient deopotrivă de vocația și responsabilitatea sa. Ca atare, textul lui vine ca o radiografie a anumitor secvențe dintr-un peisaj cultural complex și poate, tocmai de aceea s-ar cădea citit, analizat și arătat ca model deopotrivă clasicilor în domeniu, cât și celor ce întăresc rândurile unui noviciat tot mai avid după vocații genuine.

Vasile V. Filip, Cronici, povestiri, mărturisiri, Editura Charmides, Bistrița, 2022, 210 p.