Gânduri despre rânduri

            Am găsit cândva o cugetare care mi-a plăcut tare mult, ce spunea cam așa: „Când deschizi coperțile unei cărți și începi s-o cercetezi, e ca și când ai arunca o privire în sufletul celui care a creat-o.”. Acest simțământ l-am avut și eu citind cartea domnului Vasile V. Filip, Cronici, povestiri, mărturisiri, ieșită de curând de sub tipar (Ed. Charmides, 2022). Este opera unui om care întreaga viață a pus temei pe munca tenace, atât în plan profesional, cât și cultural, și a avut mereu ca obiectiv împlinirea prin familie.

            După retragerea din cariera didactică, îl găsim, alături de Ioana, soția, într-un fel de autoizolare asumată, la poalele unei frumoase păduri de pe un versant al Munților Rodnei, de care îl despart apa Someșului și o cale ferată. E un cadru minunat, incitant pentru căutări și introspecții, care induc fără să vrei la asocierea cu personajul lui Mihail Sebastian din Steaua fără nume, doar că „stelele” pe care ni le face domnul Filip cunoscute sunt materializate, în răstimpuri, în câte o nouă carte, care ne surprinde și-și face loc în memoria noastră cu câte un nume mai greu sau mai ușor de reținut.

            Gândind la bogata sa activitate publicistică, e firesc să te întrebi dacă nu cumva, în frumoasa lui bibliotecă, nu și-a aranjat un raft întreg doar cu propriile cărți? Dacă e așa, vine și exclamația: Ce frumoasă urmă de trecere prin viață!

            Ca și celelalte, cartea de față este o expresie a culturii sale înalte. Aici găsim o oglindire a gândurilor și trăirilor proprii sau raportate la lucrările unor confrați întru ale scrisului.

            Din rândurile ei se desprinde ideea că dânsul consideră scrisul ca pe un canal de comunicare, o alternativă la cele moderne, acum uzuale, o punte de legătură înspre cei care gândesc și simt asemenea, considerându-i pe toți prieteni (știuți și neștiuți).

Recunoaște că, de cele mai multe ori, în literatură, ca și în alte domenii ale culturii de altfel, creatorul de valori poartă emblema singurătății, a individualizării, a specificului extrem. Așadar, scrisul pentru dânsul e imaginat „ca niște mesaje lansate într-o sticlă, în largul mării” (p. 23), fără certitudinea că le va găsi cineva, dar totuși cu speranța...  E, de asemenea, ca un fel de zbor purtător de o anume experiență spirituală, îndreptat către cititor.

Intrând mai profund în lectură, ne lăsăm încet-încet seduși de sinceritatea unei mărturisiri: literatura este de fapt pentru dânsul o mare iubire, care s-a înfiripat din tinerețe și căreia i-a fost mereu fidel, în ciuda unor alte ademeniri, mai profitabile în plan material. Și nu regretă! E ca o trebuință esențială, pe picior de egalitate cu hrana sau somnul. E, în egală măsură, un instrument de cizelare a sufletului. Probabil că uneori mai răzbate câte o ușoară nostalgie după o carieră practică, ca cea de silvicultor, dar cu siguranță că aceasta e domolită de imaginea pădurii, mereu prezente, din fața casei.

Fiind etnolog prin excelență, literatura populară a constituit întotdeauna un domeniu de cercetare aparte pentru dânsul. Consideră că ea este rădăcina prin care individul din lumea noastră cea nouă ar trebui să-și extragă seva, cea care îl definește pe românul adevărat în peregrinările lui prin lume și vremi, adică relația lui cu divinitatea, semenii, natura și munca.

Paginile cărții, grupate pe capitole care conțin cronici legate de operele unor poeți, prozatori, călători, memorialiști, monografiști, comentatori, eseiști sau predicatori, sunt completate cu povestiri proprii, impresii din adolescență sau prima tinerețe, ce i-au amprentat puternic memoria.

Dacă, legat de poezie, recunoaște că nu este un consecvent cititor, comentator, cu atât mai puțin, totuși, ocazional, întâlnirea cu versurile unor poeți contemporani (David Dorian, Daniela Fulga, Alexandru Blaga) îi răvășește amintirile unei vârste proiectate printre aducerile aminte ”ca o lumină de care te dor ochii și te răvășește”, dar și ca o formă de reconfigurare a sinelui. Înduioșătoare este evocarea poeziei lui Ion Urcan (fost coleg și prieten), căruia îi resimte dureros lipsa și pe care a început să-l caute din ce în ce mai mult ca Poet, mai ales că omul acum s-a ascuns...

Legat de lucrările unor prozatori de ieri și de azi (Dumitru Popescu, Ion Agârbiceanu, Miklos Banffy, Adrian G. Romila, Ioan Cioba, Icu Crăciun), exclamă cu amărăciune: „Cât de superb iresponsabili și risipitori suntem cu propriile noastre valori, pe care atât de puțin le cunoaștem (dar, mai ales, le recunoaștem), pe care nu le promovăm nici măcar pentru noi înșine”.

Cronicile despre lucrările de călătorie, ale memorialiștilor sau monografiștilor (Augustin de Gerando, Charles Boner, Rudolf Bergner, Dumitru Popescu, Ioan Popa, Ion H. Ciubotaru, Ilie Rad, Doina Rad) nu fac altceva decât să stârnească interesul cititorului pentru a descoperi în scrierile autorilor un întreg univers identitar al spațiului transilvănean, cu precădere, cel din zona noastră, cuprins  cu aproximație între două secole. Dintre ele, comentariile legate de evocări ale unor locuri și momente, văzute prin oglinda retrovizoare a timpului, îndeamnă spre căutarea atmosferei create de respectivii autori în lumina mitului eternei reîntoarceri a omului spre reazemul și mângâierea vetrei părintești, o dorință de învăluire într-o lume sublimă, a omeniei și a candorii, a adevărului și a dreptății.

Interesante sunt și paginile legate de comentatori, eseiști, predicatori: Eugen Lovinescu, Răzvan Voncu, Andrei Moldovan, Ion Agârbiceanu, Maxim (Iuliu Marius) Morariu, Laura Poantă, o provocare pentru cei preocupați de răspunsuri pentru întrebările existențiale, sau de propria evoluție spirituală. În fiecare dintre lucrări se poate să ne regăsim implicați într-o anume experiență emoțională, din care să conștientizăm bucuria viețuirii și a prezenței lui Dumnezeu în viețile noastre.

La urmă, dar nu în ultimul rând, vreau să remarc povestirile autorului, ”Întoarcerea acasă” și ”Primul pom de Crăciun cu muguri de iubire”, prilej cu care iar ne face părtași la trăirile sale interioare, cu inocență, emoții, gânduri, căutări, regăsiri sau nu, din perioada adolescenței sau a primei tinereți. Sunt povestiri bine ancorate spațial, cu abundență de impresii vizuale, auditive sau olfactive, dar și cu o efervescență de trăiri interoare prilejuite de prima întoarcere acasă, după o perioadă de stat la internatul liceului, sau de vibrația provoctă de descoperirea relațiilor interumane, ca prietenia sau prima iubire (iubirea dintr-o unică seară de iarnă, cu o fată pe care o vedea pentru prima oară: „o apropiere firească, spontană, tandră, de parcă ne cunoșteam de când lumea” - pag. 164).

Plină de duioșie e conturată imaginea mamei, poate nu întâmplător regăsită pe malul apei, mereu ca un tărâm salvator pentru pribeagul care vine de departe.

Citindu-le, nu poți decât să regreți că se termină și trebuie să ieși din atmosfera creată.

Felicitări, Domnule Profesor Doctor Vasile V. Filip și așteptăm să ne mai surprindeți!