CARTEA ARCHIUDULUI – document de identitate în epoca muzicii hard rock

„Cartea Archiudului” este, pentru mine, mai mult decât o datorie împlinită; este temeiul prin care un sat își poate rosti, limpede și verificabil, numele în istorie. Valoarea ei ca document stă în felul în care așază mărturiile laolaltă — texte, acte, fotografii, vorbiri din bătrâni, cercetare de teren — și cum eu le pune în dialog critic.

Nu am urmărit doar o narațiune literară, ci o țesătură solidă de dovezi, capabilă să susțină cercetarea viitoare, curricula școlară, proiectele locale de patrimoniu și turismul cultural cand va fi să fie.

Între file se  poate vedea metoda de lucru: confruntarea surselor — de la primele mențiuni documentare ale localității, până la interpretările istoriografice moderne — astfel încât atestarea Archiudului să nu fie doar un reper afectiv, ci o concluzie sprijinită de documente comparate și contextualizate.

Am căutat, ca scriitor și coordonator, să dau fiecărui capitol o funcție precisă în această arhitectură de dovezi. Capitolul istoric și arheologic nu „povestește” pur și simplu, ci cântărește probe, explică de ce unii istorici au confundat Archiud cu alte așezări și cum se lămurește confuzia prin citirea atentă a actelor latine și a posesiunilor comitale. Din această prudență se naște credibilitatea: am preferat să arăt dezbaterea, nu doar verdictul, pentru ca cititorul de azi — și cercetătorul de mâine — să înțeleagă cum se construiește adevărul în istorie.

Capitolul dedicat școlii și vieții intelectuale reconstituie cronologia instituțională cu date verificabile: prima atestare a școlii (22 ianuarie 1834), mutările succesive, nume de învățători, registre parohiale, consemnări despre salarizarea dascălului. Sunt repere utile pentru istoria educației și pentru patrimoniul școlar local.

Etnografia intră în volum nu ca anexă decorativă, ci ca secțiune probatorie despre felul în care comunitatea a trăit, a muncit și a păstrat tradițiile. Am inclus interviuri de teren, în care ies la iveală ritualuri, tipare de întrajutorare, rolul șezătorilor și felul în care se păstrează memoria sărbătorilor. Fotografiile care le însoțesc funcționează ca registru al dovezilor: chipuri, unelte, colțuri de gospodării, sărbători surprinse în epoci diferite.

Portul popular este prezentat nu doar ca frumusețe vizuală, ci ca document social. Am fixat detalii precise: pălăria neagră cu pană purtată de feciori, croiul cămășii din pânză de casă, ajurul, pieptarul de oaie, catrința neagră cu motive florale, cusăturile verticale pe mâneci. Toate acestea sunt semne identitare care marchează vârste și statut social. Am notat și degradarea adusă de epoca materialelor sintetice, tocmai pentru a invita la restaurarea autenticului.

Nunta, documentată în carte cu povești și imagini, trece dincolo de „pitoresc” și intră în antropologie: rolurile tradiționale, strigăturile, diferențele vestimentare dintre tineri și căsătoriți, înlocuirea costumului cu rochia albă modernă. Fotografiile surprind aceste schimbări și dau chip unei transformări de mentalitate.

Geografia devine explicație, nu simplă descriere. Distanțele, relieful, toponimia, așezarea la confluența drumurilor sunt repere pentru felul în care satul s-a dezvoltat și s-a apărat. Discuția despre dâlme și geneza lor, despre fortificațiile săsești și posibilele substraturi romane oferă piste serioase de cercetare pentru viitor.

„O comunitate are de apărat nu doar o poveste, ci și un dosar de evidențe.”

Această carte strânge laolaltă pagini disparate — manuscrise, studii, articole, mărturii orale — și le face consultabile într-un singur loc. Practic, volumul devine un „hub” de cunoaștere: cine caută istorie are documente; cine caută patrimoniu imaterial găsește port, ritualuri, grai; cine lucrează în administrație are repere geografice, instituționale și bibliografice; iar cine pleacă în lume își regăsește, poate lua cu el rădăcinile.

Am folosit fotografia ca instrument, nu doar ca ornament. Serii întregi acoperă tipologii, perioade și detalii ce verifică datarea unui obicei sau arată transformări arhitecturale.

Această carte este, în același timp, un martor și un contract cu viitorul. Văd „Cartea Archiudului” folosită la șezători literare, în școli, în biserici, la primărie, ca fundament pentru proiecte în care identitatea se dovedește prin fapte și documente.

Dacă mă întrebați care este valoarea ei, răspund: stă în rigoarea cu care adună și compară mărturiile, în utilitatea publică a informațiilor, în felul în care leagă prezentul de trecut fără să falsifice nimic. Și de ce este nevoie de ea? Pentru că, fără o carte temeinică a satului, riscăm să trăim doar din amintiri alterabile. Cu ea pe masă, putem construi lecții, trasee culturale, proiecte, case bine păzite de chiar memoria lor ancenstrală.

Și pentru că Archiudul nu trăiește doar în paginile trecutului, ci și în prezentul viu al culturii, luna septembrie 2025 va aduce aici un eveniment aparte: Wild Noise Archiud Rock Festival, între 12 și 14 septembrie, cu trupe rock românești, atmosferă biker-friendly și camping sub cerul Transilvaniei. Este mai mult decât un concert – este o întâlnire a lumii de azi cu rădăcinile unui sat vechi de secole. Sunetul chitarelor electrice se va răsfrânge peste dealurile noastre, peste casele cu târnaț și peste ulițele care au văzut cortegii funeerare cu sigriul pus in carul tras de patru boi cu colagi de grâu în coarne, dar  și alaiuri de nuntă vesele și prevestitoare de bucurie. Vizitatorii care vor veni pentru muzică doar vor descoperi aici și un alt spectacol – cel al istoriei, tradițiilor și memoriei comunitare.

Așa cum cartea  se leagă  prin rigoarea documentului de frumusețea amintirii, festivalul leagă și el  libertatea expresiei artistice de identitatea locului. Ambele arată că un sat viu este cel care își respectă trecutul, dar se lasă acaparat de prezent.

Cred cu tărie că această monografie și acest eveniment se completează. Cartea oferă contextul și povestea;

Mi-aș dori ca cei care vin la noi, să știe că pășesc într-un sat cu o istorie străveche, cu înscrisuri datând de opt secole, în că pe fiecare uliță, în fiecare casă veche și fiecare în grădini, există un rost. Archiudul nu este un simplu fundal pentru un festival, ci o comunitate vie, cu un ritm propriu, cu un echilibru fragil între om și natură.

Îi îndemn pe toți vizitatorii care vor veni, artiști sau spectator, să trateze satul nostrum cu respect: să se bucure de muzică, dar și de liniștea dealurilor, de aerul curat, de bisericile noastre, de casele bătrânești, de portul popular pe care îl vor întâlni sigur. Vor afla  poveștile numai stând de vorbă cu oamenii locului. Să lase în urma lor amintiri frumoase. Sincer, când am aflatt de acest proiect inedit pentru lumea mea, în care nu se întmpla nimic mai  zgomotos, decât turația tractorului,  am avut rețineri. Apoi i-am zis că Oamnii știu ce fac, că tinerii au dreptul să adoptee sis ă se distreze în stilul generației lor. Eu sunt viitorul Archiuduui, cum și-l construiesc și protejeză azi, așa îl vor avea, să-l lase moștenire copiilor lor.

Dacă Monografia „Cartea Archiudului” oferă rădăcinile, concertul preconizat, controversat or ba,  poate constitui liniuța de unire care să lege trecutul de viitor, așa, cu stil, cu drag de locul natal.

 O nouă civilizație se derulează sub ochii noștri. Bătrâni sau tineri, facem deja parte din ea, să facem tot ce este posibil pentru ca cele două lumi : ruralul și industria muzicală, să interfereze fără probleme de etică culturală și de ce nu, la urătoarele ediții ale Festivalului să ascultăm și piese inspirate din experienta de la Archiud.