V I A Ț A C Ă R Ț I L O R: „Consemnările critice” în apărarea valorilor estetice

În ultimii ani, vocea critică a lui Andrei Moldovan a devenit tot mai distinctă în peisajul literar autohton. De la Erezii lirice (2004), Aruncarea în haos (2004), „Întâmplări literare (2005), Butelia cu oxigen. Consemnări critice (2010), Poeți români de azi. Alte erezii (2011), Efemeride (2016) și până la recenta sa carte Consemnări critice (Cartea Românească, 2017) - fără a ignora studiile consacrate lui Coșbuc (vezi Coșbuc sau lirismul pragurilor, ediția I în 1997, ediția a II-a, revăzută și completată, 2012) și Rebreanu (vezi Liviu Rebreanu prin el însuși, în colaborare cu Niculae Gheran (2008), și Un Rebreanu hăituit (2013) - critica sa deliberativă s-a impus prin rigoare analitică, onestitate și responsabilitate în ciuda opiniei unor cârcotași dâmbovițeni superficiali, care nu acceptă nici în ruptul capului că și în provincie se pot naște valori. Inamic al clișeelor banale, gratuite, el a avut dintotdeauna sentimentul obiectivității și răspunderii în spatele fiecărui cuvânt așezat parcimonios, dar categoric, înaintea cititorului mai mult sau mai puțin avizat.

            Din rațiuni economice, reduc cele opt secțiuni ale volumului Consemnări critice la patru: una dedicată cărților de critică și istorie literară, una prozatorilor și dramaturgilor, alta poeților și o alta literaturii de frontieră.

            În Orizonturi ale teoriei și istoriei literare și Dimensiuni ale criticii literare criticul se ocupă de scrierile lui Gheorghe Perian, Ion Simuț, Cornel Ungureanu, Călin Crăciun, Nicolae Steinhardt și Ioan Oarcăsu. Cartea lui Gheorghe Perian Ideea de generație în teoria literară românească. Jules Petersen, Generațiile literare  face trimitere la publicarea într-un singur tom a două cărți de autori diferiți, care aglutinează aceeași temă, după cum reiese și din titlu: generațiile literare. Andrei Moldovan esențializează opiniile profesorului clujean despre studiul lui Mircea Vulcănescu (Generație, publicat în revista Criterion în 1934, în care acesta acordă importanță prea mare influenței pe care o exercită evenimentul istoric și situația socială asupra oamenilor dintr-o epocă, dar și că (…) a neglijat aproape în totalitate problema conflictelor dintre generații.), Tudor Vianu (Generație și creație din 1936, unde „esteticianul mizează pe raporturi de continuitate între generația moștenită și generația moștenitoare și promovează ideea de generație de creație, considerând negativismul manifestat de mai tinerii scriitori (…) drept forme de barbarism”), P. P. Negulescu (cel care a dat întâietate generației vârstnice în discursul de recepție în Academia Română din 1941, intitulat Conflictul generațiilor și factorii progresului), Mircea Martin (care se apropie de opinia lui Vianu cu privire la generația creatoare, fără diferențieri de vârstă, animată de idealuri comune în opul Generație și creație din 2000), Mioara Apolzan (cu studiul Problema generațiilor literare din punct de vedere sociologic din Revista de istorie și teorie literară, nr. 2, 1974, în care avansează idei fragile, de cele mai multe ori bazate pe criterii extraestetice (sociale și politice)). A. M. evidențiază delimitările teoretice necesare, făcute de Gheorghe Perian, între grup, școală literară și generație.

            Întrebările, unele dintre ele retorice, pe care le stârnește cronica profesorului Moldovan, cu privire la existența unei noi generații literare, sunt, cu certitudine, justificate: a îmbogățit limba noastră ori nu, este nevoie să revizuim direcții majore din cultura română, media contemporană stopează înnoirile în literatură, optzecismul a influențat sau influențează generațiile ce i-au urmat, se poate vorbi de o globalizare și la nivelul generațiilor literare?

            Ion Simuț beneficiază de două cronici la aceeași carte: Vămile posterității (ed. Academiei Române, 2012), una intitulată Actualitatea teoriei și istoriei literare și o alta, Un reper, care vine ca o completare celei dintâi. Dintre toate personalitățile prezentate, A. M. apreciază capitolele dedicate lui Eugen Lovinescu (al cărui discipol lucid, iscoditor și prudent este și I. S.), Liviu Rebreanu (este sesizat sentimentul de dezvinovățire și ispășire care ar sta la baza creației scriitorului ardelean), Tudor Arghezi (caracterul proteic al operei argheziene, care are și un rol terapeutic asupra sa) și Mihail Sadoveanu (căruia îi consacră numeroase pagini referitoare la activitatea sa francmasonică).

            În continuare, este supus atenției lectorului volumul Istoria secretă a literaturii române de Cornel Ungureanu (ed. Aula, 2007), menit – zice A. M. – să satisfacă gustul pentru senzațional al unei generații grăbite și-i apreciază caracterul viu și dinamic prin alegerea unor episoade incitante din viața autorilor români (Alecsandri n-a avut o concepție unitară asupra vieții, dat fiind faptul că părinții erau boieri supuși încă Înaltei Porți Otomane, iar obișnuințele franțuzești nu eliminau fidelitățile orientale; el coresponda în limba franceză, dar acasă, pe românește, folosește alfabetul chirilic, sau, ajungând la Napoleon al III-lea, ca emisar al lui Cuza, el nu discută în numele unei țări care și-a asumat independența, ci doar despre una care vrea să-și schimbe stăpânul). Despre Inochentie Micu-Klein spune că este omul politic cel mai important pe care l-a dat pământul transilvan. Când vine vorba de Eminescu și Slavici, A.M. se asociază cu C. Ungureanu când acesta amendează gratuitățile și spectaculosul în contextul realităților și tendințelor politice ale vremii.

            Din volumul Etnocritica de Călin Crăciun (ed. Paralela 45, 2013) sunt reținute cele trei componente ale fondului spiritual din literatura română: arhaică, occidentală și balcanică, care, interacționând între ele, vor da componenta estetică. Autorul le analizează judicios, apreciind rigoarea științifică a lui C.C., prospețimea discursului, finețea observație a detaliului (vezi comentariile la „Pădurea Spânzuraților”, episodul iritării lui Apostol când își aude ordonanța cântând un cântec de la noi sau la nuvela Copil schimbat de Pavel Dan, când vine vorba de componenta arhaică); în ceea ce privește componenta occidentală, aceasta este identificată de timpuriu la: cronicari, Dosoftei sau Costache Conachi, iar cea balcanică, - respinsă de un Eugen Negrici sau C-tin Ciopraga -, este regăsită în literatura citadină. Andrei Moldovan amendează poziția blândă a lui Călin Crăciun în privința literaturii proletcultiste, menită să îndobitocească cititorul sau ascultătorul, însă va rămâne impresionat de rafinamentul și spiritul academic al lucrării comentate, căci, nu întâmplător îl va pomeni din nou când va scrie despre „inventarierea” lui Claudiu Turcuș (vezi Vatra, nr. 3/2009) referitoare la noul val de critici afirmați după 1990, în care mai sunt citați și comentați: Daniel Cristea-Enache, Iulian Baicus, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Antonio Patraș, Adrian Lăcătuș, Ion Pop Curseu, Radu Vancu, dar și: Horea Poenar, Alexandru Matei, Andrei Simuț, Călin Teutișan, Adrian Tudorachi, Bogdan Crețu, Mihaela Ursa, Simona Șora, lucru îmbucurător, majoritatea fiind universitari.

            Lui N. Steinhardt îi este comentată cartea Articole burgheze (ed. Polirom, 2008), accentul căzând pe poziția antisocialistă a autorului Jurnalului fericirii, exprimată tranșant în studiul Socialismul, apărător al libertății. În opinia lui Steinhardt, doctrina socialismului este opusă inițiativei private, proprietății individuale, libertății de acțiune a omului considerat ca element autonom, idei promovate de liberali; în consecință, socialismul este falimentar și retrograd, neavând nimic comun cu ideea de libertate, dimpotrivă, este văzut ca un frate geamăn cu fascismul, la rândul său pus la zid în articolul Diavolul prezent sau Malaparte în fața războiului (publicat în R.F.R., în 1947).

            Dintre dramaturgii recenzați cu acribie de autorul Consemnărilor critice îl amintesc pe Dumitru Radu Popescu cu piesa de teatru Ca frunza dudului din rai (publicată în revista Teatrul, nr. 11, noiembrie 1981), căreia îi comentează două cronici semnate de C-tin Măciucă și Victor Parhon, referitoare la punerea în scenă de către Cătălina Buzoianu (la Teatrul Mic, 1982) și Ioan Ieremia (la Teatrul Național din Timișoara, 1983), A. M. făcând și o paralelă între mitul Medeei lui Euripide și protagonista piesei, Marghioala, care „ucide ca să-și urmeze iubirea/iubitul, dar este umilită și abandonată de soț (Ionel) pentru o femeie mai tânără (Dida). Atât fiica, Romanița, cât și tânăra mireasă sunt sacrificate pentru a-i produce lui Ionel o imensă suferință. Celelalte personaje introduse în piesă, Viana și Liana, au „rol de comentatori, precum corul antic sau groparul din Hamlet”, Cristofor, orbul, are replici cu tonalități de poem tragic, ale lui Țiclete frizează absurdul, Cleopatra are potențial diabolic, iar Dida este de o vulgaritate brutală dezarmantă. Dincolo de reproșurile de conținut cu privire la aglomerarea aspectelor din perioada ceaușistă, autorul vede în această piesă o expresie modernă a tragediei în literatura contemporană.

            Există și câțiva prozatori care sunt trecuți prin furcile caudine ale lui Andrei Moldovan. Primul este Niculae Gheran cu al său Arta de a fi păgubaș, devenit între timp tetralogie, care stabilește tranșant, cu argumente critice profesioniste, că nu este vorba de o carte de amintiri, ci de un roman memorialistic (Oricât de fidel ar fi autorul față de evenimentele ce le evocă, ele sunt atinse de subiectivismul (nu în sensul depreciativ al cuvântului) ființei creatoare). Comentariile propriu-zise ale lui A.M. sunt savuroase, pline de umor și ironie aidoma prozei lui Gheran, care izbutește să treacă din imediat în durabil, răspunzând astfel unei cerințe esențiale a oricărei opere de artă. Următorul este Ion Groșan cu volumul de povestiri Lumea ca literatură (ed. Polirom, 2014), în care, cu un neasemuit talent, acesta transformă personaje reale în personaje literare, ludicul ocupând un loc fruntaș.  Radu Mareș este surprins în trei ipostaze: ca prozatorul de necontestat al Bucovinei prin romanul Când ne vom întoarce (ed. Limes, 2010), printr-o radiografie a epocii contemporane, cuprinsă de entropie, și o justificare sceptică a existenței tatălui în fața fiului în Deplasarea spre roșu (Ed. Polirom, 2011) și în Sindromul Robinson (ed. Polirom, 2014), care cuprinde patru proze scurte (O bătaie în ușă, Sindromul Robinson, Antimetafizica și Linii și cercuri) ce tratează aceeași temă: solitudinea mai mult sau mai puțin cronicizată, fără a se găsi leacuri pentru aceasta. Demersul critic în lumea prozatorilor continuă cu Radu Țuculescu, - autor (de talie europeană) a șase cărți de proză scurtă, opt romane, două de teatru, unul de jurnale, unul de cronici dramatice și unul de publicistică -, ce  se numără printre preferații lui Andrei Moldovan, prezentat ca nuvelist cu Scorpionul galben (ed. Charmides, 2013), povestiri scrise în registre poietice diferite, cu profile umane emblematice (vezi turnătorul Floricel Lașcă din Iubiți-mă chiar dacă put sau onesta Betina, handicapata, din Viața într-o rochie de bal) și romancier cu Mierla neagră (ed. Cartea Românească, 2015), roman scris într-o gamă stilistică de o foarte mare diversitate, cu o viață dramatică de internat ceaușist în Clujul de altădată, din care nu lipsește, firește, pitorescul Lulu.

            O pondere importantă, din cartea vizată aici, este acordată poeziei. În atenția criticului intră următorii poeți, (fiecare recenzat cu cel puțin o carte): Teohar Mihadaș, Mircea Ivănescu,Valeriu Matei, Ilie Tudor Zegrea, Olimpiu Nușfelean, Gabriel Chifu, George Vulturescu, Vasile Muste, Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Cassian Maria Spiridon, Kocsis Francisko, Matei Vișniec, Ioan Es. Pop, Dan Coman, Medeea Iancu, Andrea Hedeș, precum și Daniel D. Marin cu volumul Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului românesc (ed. Paralela 45, 2010).

            În ultima secțiune a cărții, Literatura de frontieră, sunt prezentați: Ioan Pintea cu Proximități și mărturisiri. Jurnal (ed. Humanitas, 2012), Adrian Podaru cu „Ioan Gură de Aur, Omilii la statui” (ediție bilingvă, Studiu introductiv, traducere și note de A. P. ed. Polirom, 2011), Teodor Tihan cu cartea de interviuri Prin anotimpurile de azi. Întrebări. Reacții. Atitudini (ed. Eikon, 2013) și Mircea Petean cu jurnalul de călătorie La drum (ed. Limes, 2016).

            Apărător al valorilor estetice, de la debut și până în prezent, Andrei Moldovan și-a păstrat aceeași înaltă ținută intelectuală și morală, nu o dată declarându-se inamic al vulgarității, al spectacularului, al impresionismului ieftin și al superficialului, atât în critica și istoria literară, cât și în beletristică, dovedind de fiecare dată o probitate științifică a argumentării de netăgăduit.

                                                                                                Icu Crăciun