ION VLAD - 85

            MARIA TOFANA:

            Studentul din  anul al III- lea de la  Facultatea de Litere care frecventa cursul de teoria literaturii ținut de domnul profesor Ion Vlad  se simțea privilegiat , deoarece avea ocazia de a cunoaște o personalitate  și, în același timp, avea un sentiment de teamă, din perspectiva examenului pe care trebuia să-l susțină la sfârșitul anului universitar.

            Domnul profesor, cu sobrietatea și exigența care-l caracterizau, le vorbea studenților despre teoria formelor. Cu emoție și teamă, studentul asculta prelegerile prin intermediul cărora pătrundea în tainele teoriei literare, descoperind felul în care au evoluat formele literare, de la Poetica lui Aristotel  până la Numele trandafirului de Umberto Eco. De asemenea,  pasiunea  cu care vorbea despre cei mai importanți teoreticieni și critici literari stârnea nu doar admirația  studenților față de cultura vastă de care dădea dovadă, ci și interesul acestora față de operele reprezentative care au marcat evolutia formelor literare de-a lungul timpului.

            Acum , rememorând perioada studenției, constat că au trecut  20 de ani de cand am fost studenta domnului profesor Ion Vlad , teama a dispărut, a rămas admirația și prețuirea pentru un erudit, un profesor deosebit, care a știut să pătrundă în sufletele studenților săi și să îi îndrume în înțelegerea textului literar.

La mulţi ani, Domnule Profesor!

MIRCEA PETEAN:    

Știind bine cât de hotărât sunt sa dau la Filologie, sora mea m-a avertizat: “Ai grijă, acolo sunt cel puțin doiprofesori faimoși pentru exigența lor: unul e Ion Vlad, iar celălalt, MirceaZaciu. Cică îi pică pe bieții studenți pe capete.” “Nu mi-e frică”, am făcut eu pe grozavul.

            Și într-adevăr, nu avea de ce să-mi fie frică, pentru că Zaciu ne-a tratat, cel puțin pe noi, echinoxiștii, cu o mare bunăvoință, acordându-ne încredere și susținându-ne cu generozitate în încercările noastre de a răzbate în plan lliterar. Ion Vlad a fost ceva mai distant, doar preda teoria literaturii, eram pe un teren arid, trebuia să facem un efort serios de a gândi abstract, de a ne intelectualiza discursul. Reușeam, cu chiu cu vai, să fim abstruji, un cuvânt care revenea mereu în propriul său discurs. Era în vogă structuralismul, Profesorul nostru îl invoca adesea pe Gérard Genette, lăsându-se fascinat de geneza și metamorfoza formelor literare, mai degrabă decât de o carte sau de un autor anume.

            După Revoluție, l-am întâlnit adeseori, fie la diverse reuniuni culturale, fie la supermarketul unde obișnuiește să își facă cumpărăturile alături de soția sa, distinsa Doamnă Profesoară Carmen. Pe cât de aulic îl știam, pe atât de ardent, aproape pătimaș susținător al unei atitudini îl descopeream acum. “Dați-ne șinouă ceva spre publicare”, i-am cerut o dată pe vremea când lucram la Dacia. “Voi îl publicați doar pe prietenul tău Zaciu”, a răspuns malițios Profesorul. Apoi, după ce mi-am făcut propria “prăvălie”, am reiterat propunerea. “Bine”, mi-a zis, văzând că insist, “am să-ți dau o lucrare despre... romanul polițist!” O aștept, în continuare!

            LA MULȚI ANI, DomnuleProfesor!

P.S. Abia aștept să-l reîntâlnesc și să-i dăruiesc Nicanorul meu. Sunt extrem de curios să-i știu părerea, el fiind un expert în decriptarea resorturilor povestirii, cartea dedicată acestei forme narative fiind o lectură privilegiată pentru mine în anii de ucenicie…

OLIMPIU  NUŞFELEAN:

Ion Vlad şi lectura cărţilor ca eveniment al cunoaşterii

                Parafrazînd spusele fizicianul danez Niels Bohr, în vizită la castelul Krönberg, pomenit de Profesorul Ion Vlad în debutul cărţii sale Romanul începuturilor crepusculare, fizician care se întreba retoric: „Nu e straniu că acest castel devine cu totul altul de îndată ce ne imaginăm că aici a trăit Hamlet?”, am putea să ne întrebăm şi noi, învăluiţi în acelaşi aer retoric: Nu e straniu că literatura devine alta îndată ce e interpretată de Ion Vlad? Acest lucru l-am aflat mai întîi în sala cursului de teorie literară, apoi din cărţile Profesorului, din discuţiile despre cărţi. Discursul său academic, precis formulat, era inconfundabil, îmi răsună în minte şi azi, ca şi, desigur, în mintea altor colegi. Îmi amintesc cum un coleg îl imita adesea, seara, la cămin, cu mare artă... Dacă ar fi să parafrazez titlurile unor cărţi semnate de Profesor, ar trebui să menţionez apăsat că ne-a oferit clare repere de metodologie literară, ne-a învăţat să descoperim operele literare, să credem în destinul povestirii (care, iată, se dovedeşte azi că învinge orice „deconstrucţie”), că lectura este un eveniment al cunoaşterii, dar şi că este constructivă în cel mai înalt sens, ne-a introdus în fascinanta aventură a formelor, ne-a purtat prin întinse teritorii romaneşti, ca să descoperim aspecte ale finitudinii în fascinante universuri crepusculare, dînd în acelaşi timp răspuns la marile întrebări generate de receptarea literaturii. Putem cu uşurinţă să observăm cum aceste „repere” literare devin repere sau dominante ale unei existenţe marcate de prezenţa spiritului. Forţînd oarecum sensurile unui concept, aş putea spune că Profesorul şi Criticul literar Ion Vlad a configurat un etos al peregrinării prin cărţi, punînd un patos incredibil şi o mare ştiinţă în afirmarea lumii lor.

AUREL PODARU :

Prin Ion Vlad, la Pavel Dan

Mama mea a fost colegă de clasă (în clasele primare) cu Pavel Dan. De la ea am auzit prima oară numele prozatorului. „Ce haznă, de-atâta învăţătură i s-o stricat capu’ şi s-o dus Păvălucu Morarului (aşa-i spuneau în sat scriitorului) când i-o fost lumea mai dragă!” Atâta ştiam eu despre Pavel Dan când am ajuns la liceul din Turda, unde învăţase şi el. Din păcate, însă, nici aici n-am avut norocul să aflu şi alte lucruri din biografia celui supranumit „rapsodul Câmpiei Transilvane”. Dar norocul vine (când e să vină!) de unde nici nu te aştepţi. Eram student la Agronomia clujeană, iar prietenul meu cel mai bun din liceu, coleg de clasă, Vasile Vlad, student la Filologie, mă invitase de câteva ori să asist la un curs  susţinut de profesorul Ion Vlad (coincidenţă de nume). Până când am cedat stăruinţelor sale şi m-am dus, fără să ştiu, şi fără să ştie nici el, despre ce va vorbi Ion Vlad.

Amfiteatrul era neîncăpător şi, într-o linişte totală, Profesorul a vorbit vreo două ore, despre… Înmormântarea lui Urcan bătrânul.  Despre Urcăneasa şi Urcan bătrânul, despre Valer al lui Beder, Ana lui Triloiu, Simion şi Ludovica lui Piţuş, popa Tiron… Rudi… Dumnezeule!, mă gândeam în timp ce vorbea Profesorul, de oamenii ăştia eu auzisem încă din copilărie, pe unii dintre ei îi şi cunoşteam, mă întâlneam cu ei prin sat, le dădeam bineţe…

Nu mai aveam stare, mă foiam pe scaun, îmi frecam palmele pe sub masă. Până când n-am mai rezistat şi m-a luat gura pe dinainte: „Ăştia-s consătenii mei, Vasile!” i-am şoptit prietenului meu, dar suficient de tare ca să se audă toată suflarea din amfiteatru. Toate privirile s-au îndreptat spre mine în momentul acela, Profesorul şi-a întrerupt discursul, m-a „reperat” repede , cum s-ar zice şi, îndreptându-şi degetul arătător spre mine, m-a întrebat: „Şi dumneata eşti din Triteni?”

De aici a plecat totul. Întâlnirea mea cu Profesorul Ion Vlad a însemnat totodată şi întâlnirea mea cu Pavel Dan - marele meu consătean. După 50 de ani de la acea întâlnire, avea                         să apară ediţia critică Pavel Dan a operei complete, realizată de semnatarul acestor rânduri, cu Studiu introductiv de Andrei Moldovan. Va mulţumesc, Domnule Profesor şi vă urez din toată inima: LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE!