Drum bun, domnule profesor ! Ion Urcan, scriitor profesionist şi ilustru dascăl de limba şi literatura română, a trecut pragul veşniciei !

Învăţământul bistriţean a pierdut, azi, un ilustru profesor de limba şi literatura română, Ion Urcan. Un telefon venit de la scriitoarea şi profesoara Ileana Urcan, soţia domnului profesor, a venit cu o veste tristă: inima lui Ion Urcan a încetat să mai bată, azi, la Spitalul din Bistriţa.
Ion Urcan (21 septembrie 1955, Luna, jud. Cluj - 21 martie 2020, Bistrița). Liceul la Câmpia Turzii, secţia umanistă (1974). Facultatea de filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, specialitatea Limba şi literatura română – Limba franceză (1979). Redactor la revista Echinox (1976-1979). Între 1990-1994, activitate publicistică în presa locală (Bistriţa). Doctor în filologie la UBB, cu o teză dedicată lui Ion Budai-Deleanu (2002 - îndrumător, V. Fanache). A fost profesor la Colegiul Infoel Bistriţa. Între 2004-2008, lector asociat la Universitatea de Nord Baia Mare. Între 2008-2009, inspector de specialitate la ISJ Bistriţa-Năsăud.
A fost membru al uniunii Scriitorilor din România. Volume: A publicat Ad usum Delphini, Ed. Echinox, 1994 (versuri); Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004; Contexte ale Ţiganiadei, Ed. Paralela 45, 2010; O seară la restaurant, Ed. Charmides, 2016 (versuri).
A semnat versuri, eseuri, cronici literare şi interviuri în revistele Echinox, Apostrof, Vatra, Tribuna, Familia.
Bunul Dumnezeu să-i aşeze sufletul în rândul celor drepţi! Condoleanţe doamnei Ileana Urcan !
....................
Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu tristețe
stingerea din viaţă a echinoxistului Ion Urcan, critic și istoric literar, poet, specialist în opera lui Ion Budai-Deleanu.
Odihnească-se în pace!
Preşedinte Irina Petraş
.............
„În nopţile mele de nesomn,/ Singur, vegheat de gândul morţii,/ Îmi imaginez uneori ADN-ul patern,/ Spirala răsucită a cromozomului Ygrec/ Clătinându-se oarbă spre cer/ Ca un monstruos vierme abisal/ Ce bolboroseşte întruna,/ Fără să ştie vreodată de ce.”

Referinţe critice:
Deloc intimidat de bibliografia critică relativ bogată a temei sale, Ion Urcan reia lectura operei lui Ion Budai-Deleanu încercând (și reușind) să facă un important pas mai departe, abordând-o dintr-o înnoită perspectivă interdisciplinară, ce profită de pe urma celor mai noi cercetări privitoare la societatea și cultura ardeleană a epocii, din perspectiva „duratei lungi”, a unei istorii a mentalităţilor. Istoricul literar urmărește foarte atent formaţia intelectuală a scriitorului, ce asimilează elemente de clasicism tardiv, contaminat de baroc și de criticismul iluminist, însă fără posibilităţi de raportare la o tradiţie literară românească substanţială, fapt care-i evidenţiază caracterul de genială „excepţie” în context. Situarea între „tradiţii, modele, ideologii” diverse invită și la o anumită necesară relativizare a încadrărilor tipologice, dat fiind ceea ce autorul numește „climatul eclectismului estetic de la cumpăna secolelor XVIII-XIX, îndeosebi acela al culturilor central și est-europene”, invitând și la diversificarea „cheilor de lectură”. Întoarcerile spre mitic, ocult, ezoteric, magicul folcloric, adeziunea la societățile masonice apar motivate și în plan social-naţional, în relaţie cu acelaşi spaţiu european. Analiza mereu pătrunzătoare și foarte nuanţată a textelor pune în evidență multiplele ipostaze ale scriitorului, poetul epic și liricul meditativ, moralistul, poetul satiric și ideologul, dramaturgul, poetul comic și cel didactic. Cu o solidă bază documentară, uzând de un instrumentar filologic, de critică și istorie literară perfecţionat, noua cercetare consacrată autorului Țiganiadei este de așezat printre cărţile de referinţă, nu doar de excelent nivel ştiinţific, ci și scrise cu un remarcabil talent, animat de acea „simpatie pătrunzătoare” care asigură comunicarea ideală dintre interpret și partitura propusă de texte.
Ion Pop

Este locul să spunem că poemele lui Ion Urcan, în ciuda unor infuzii de luciditate intelectuală, nu sunt cugetări poetice, dar este neîndoios că ele invită la cugetare. Notațiile poetice incită, imaginea unei lumi în care sacrul nu mai este un reper spre care ființa

omenească să aspire, căruia să-i ceară ocrotire, este de natură să neliniștească. Detașarea poetică duce la toleranță, la un univers din care divinitatea nu lipsește, ci își pierde consistența. Interesul pentru omenesc este deasupra aspirației spre puritatea sacră: „Mulți oameni se bucură/ De această făgăduință absolut irațională/ Ca de nădejdea sfântă a Raiului.// Eu, unul, Doamne, nu mi-o doresc/ Și nicidecum n-o aștept./ Am auzit mereu despre Tine/ Că ești un stăpân milostiv și preadrept,/ Care, după ce robul Tău și-a trăit viața toată/ Becisnic, flămând și în zdrențe,/ Nu-l vei aduce înaintea Înaltei Cumpene/ În veșminte de mire/ Și cu floarea bucuriei în piept.” (Judecata de apoi) Alteori, nota creștină vine ca o poveste din bătrâni, nu lipsită de înțelepciune: „Dragi copii,/ Numai bunul Dumnezeu știe ce ne așteaptă,/ Numai El ne-a văzut fiecăruia nașterea și moartea,/ Încă dinainte de întemeierea lumii./ Totuși, pe cât ne stă în putință,/ Și noi, oamenii, trebuie să încercăm/ Să întrezărim prin ani ceea ce ar putea urma.” (Lecția de română) Toate acestea se petrec pe fondul unei deteriorări ireversibile a tot ce înseamnă valoare umană. Excepție face pescuitul, mai mult un ritual decât o îndeletnicire, o rară inițiere într-o lume bănuită a purității.
Andrei Moldovan

O lucrare minuțioasă, în care profesorul Urcan atinge foarte multe puncte neexploatate până acum, de la lirismul solar la cel bucolic, erotic, magic, la recuperarea originilor și obsesia inițiatică a epocii. Amplul studiu se încheie cu un text în care este zugrăvit, așa cum poate nu l-am cunoscut niciodată, portretul lui Herr Landrath Johannes Buday […] Studiul lui Ion Urcan este unul dintre cele mai bine integrate în domeniul criticii, fiind fără doar și poate un reper pentru studierea operei Țiganiada.
Menuț Maximinian

Ion Urcan realizează o abordare completă a celor două poeme, Țiganiada și Trei viteji, fără a fi tentat, din fericire, de tipicul monografic. Acesta ar fi solicitat un alt tip de discurs istorico-literar. Opțiunea are drept parametri centrali, mai întâi, un studiu asupra imaginarului
românesc din Ardealul epocii, întregit cu o sumă de considerații pe marginea statutului elitei intelectuale (scriitoricești) tot de atunci. Acestea sunt premisele, dispuse în chip de introducere. […] Cel mai original capitol este acela dedicat tradițiilor, modelelor și ideologiilor Țiganiadei. Aici, Ion Urcan abordează probleme esențiale pentru situarea istorico-literară și comparatistă a operei lui Budai-Deleanu, precum modalitățile de raportare la eroi și la eroic, la exemplul oferit de Tasso ș.a.m.d. Mai mult decât în alte capitole, se remarcă familiarizarea cu multitudinea de probleme pe care le ridică exegeza textelor. Secolul al XVIII-lea păstra încă o puternică încărcătură de trimiteri la imaginarul și la mentalitatea feudală, chiar la acelea ale Evului Mediu, de care autorul Țiganiadei se folosește atât în cheie serioasă, cât și în cheie parodică. Era nevoie de un adevărat hermeneut, priceput nu numai în jocuri și aluzii filologice, dar și în heraldică, istorie, ezoterism, teologie, masonerie, etnologie. Se pare că Ion Urcan este un astfel de cercetător al țesăturii și urzelii care constituie cheia de înțelegere adecvată a capodoperei ardelene.
Dan Mănucă