Cam aşa mi-a rămas în minte Ion Urcan

De atunci au trecut cincizeci de ani. Printre colegii mei de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napo­ca, în toamna anului 1975, a apărut un tânăr cu părul blond, uşor cârlionţat, deloc timid, cu o vioiciune maladi­vă, reliefând un optimism şocant şi transmisibil, rareori pus în umbră de clipe de posomorâre. Era Ion Urcan, viitorul nostru coleg de facultate şi de cameră de la Că­minul Studenţesc ,,Avram Iancu".

Venise la facultate de undeva, din satul Luna, de lângă Câmpia Turzii, cu gândul de a îmbrăca haina unui modest student, eclipsându-i însă rapid pe unii de la revista ,,Echinox" sau pe colegi de la facultate, cu ceea era el însuşi şi cu ceea ce avea în caracterul său: talentul, capacitatea de muncă şi gândul de a reuşi, ba­zat pe propriile sale forţe. Pregătirea de excepţie era singura lui armă de a răzbi, într-o lume plină de nedrep­tăţi de tot felul. Nedumerirea mea, în legătură cu modul lui optimist de a fi, era cu atât mai mare, cu cât mai târziu, când am devenit prieteni, mi-a povestit despre câteva clipe triste din copilăria lui, întrucât a rămas orfan de mamă de la vârsta de şase ani. Mai târziu, a urmat Liceul Teoretic din Câmpia Turzii, secţia umanistă, avându-l ca prieten şi coleg pe Emil Luca, viitorul profesor universitar, în persoana căruia, de-a lungul vieţii, a găsit mereu un sprijin moral.

Deseori, când stăteam de vorbă cu el, din ochii lui răzbătea întotdeauna o căldură

Prietenească, o căldură care capta şi impunea acelaşi regim afectiv reciproc. Purta o bască de modă franţuzească, desigur, ca semn al informaţiilor legate de limba şi cultura francofonă, argument vestimentar secundar, dar care, purtat de el, nu era un fapt banal, ci unul firesc şi complementar pregătirii sale.

În fiecare seară îl aşteptam în cameră cu o nestăpânită nerăbdare să vină de la bi­bliotecă, să ne citească ce poezii a mai scris sau ce lecturi interesante a parcurs din lista de cărţi prohibite, ale căror cote se transmiteau de la o generaţie la alta. Spre bucuria noastră, a colegilor de cameră de la Căminul Studenţesc ,,Avram Iancu", venea cu câteva însemnări esenţiale, dar şi cu o întreagă enciclopedie, în memorie, completată zi de zi.

De atunci, studentul echinoxist, Ion Urcan, era pregătit să străbată cu succes două drumuri, care mereu se vor intersecta în viaţa lui: să devină un profesor excelent de română şi franceză, dar şi un poet remarcabil, oferind informaţii utile celor din jur, întrucât era darnic cu verbul său şi cu trăirile sale poetice inedite. A părăsit, nu definitiv, facultatea în anul 1979, îndreptându-se spre un destin ieşit din comun, de muncă asiduă, de agitaţie benefică, de creaţie majoră, de profesorat remarcabil.

Ca atare, a revenit la facultate, ca să obţină titlul de doctor în filologie la UBB, cu o teză dedicată lui Ion Budai-Deleanu (2002 – avându-l drept coordonator ştiinţific pe pro­fesorul V. Fanache). Între anii 2004 și 2008, îl găsim lector asociat la Universitatea de Nord Baia Mare. În anii 2008 și 2009, în urma unui concurs, este numit inspector de specialitate la ISJ Bistrița-Năsăud. A fost încadrat ca muzeograf la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, apoi ca profesor de liceu la Bistrița. Dintre volumele scrise de Ion Urcan, amintesc: Ad usum Delphini, Editura Echinox, 1994 (versuri); Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu, Editura Casa Cărții de Știință, 2004; Contexte ale Țiganiadei, Editura Paralela 45, 2010; O seară la restaurant, Editura Charmides, 2016 (versuri).

Ca profesor remarcat şi ca poet talentat a fost mereu intransigent cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi confraţi, atitudini izvorâte din pregătirea sa de excepţie, pe care o pretindea şi de la alţii. De aceea, s-a bucurat de puţini prieteni, dar buni, printre care, alături de Emil Luca, a fost Vasile Filip, cei care l-au prezentat, în ultima perioadă a vieţii necunoscute direct mie, ca o figură devastată de boală, dar cu un verb din care forţa vieţii sale şi imaginea unei tine­reţi persistente răzbăteau impetuos, semn al dimensiunilor unei personalităţi pline de viaţă şi de optimism, seducătoare şi de nestăpânit, în faţa căreia trecerea la necunoscuta viaţă veşnică, venită prea devreme pentru el, nu l-a înspăimântat deloc. Cam aşa mi-a rămas în minte, Ion Urcan, un prieten aparte, o figură deosebită a unei tinereţi studenţeşti pline de farmec, de har poetic, în stare să se transmită ca model şi celorlalţi.