Cornel Cotuțiu: Alături

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

     O chema Elena, dar a avut parte de a fi răsfățată cu tradiționalul diminutiv LENUȚA.

     Cu siguranță, de la mama mea am preluat cuvintele - „a citi” și „a scrie - , desigur, fără a le pricepe înțelesul, în vremea dintâi a copilăriei.

     Tatăl meu, pantofar fiind, era mereu cu ciocane în mână, foarfeci, cuie periculos de ascuțite - le numea „scule” -, cuțite miraculoase, căci tăiau și piele și talpă. Își avea atelierul într-un hol mic de casă veche. La cei 5-6 ani ai mei, surprindeam mereu o secvență a celor doi părinți (abia mai târziu înțeleasă): Tata, cu un pantof în care-și strecura palma și în cealaltă mână cu un obiect cu care îi rădea talpa; alături, maică-mea, cu un obiect, pe care ei îl numeu „carte”, din care mama răsfoia pagini, rostind cuvinte pe care mereu le înțelegeam. Câteodată, mama exclama, admirativ sau a mirare, ridicând privirea, iar tata mereu îi acompania reacția, ca un fel de justificare a celor citite.

     Nu mult după aceea, mama ne așeza pe câte o pernă, pe soră-mea și pe mine, între noi se așeza ea, cu câte un obiect din acela, cu pagini, din care se citea despre feți-frumoși și zmei.

     Aveam să aflu ulterior, de la mătușile mele, despre câțiva ani din tinerețea mamei. Fusese trimisă la București să gospodărească într-o familie cunoscută de profesori, plecați din Beclean. După 3 ani, mama avea să revină acasă; cu două geamantane, unul cu îmbrăcăminte, celălalt cu... cărți. Am reținut comentariul surorii mai mari a mamei: „Auzi, tu ! Tolstoi, Cehov, Dikens, Balzac..., Rebreanu; măcar de-ăsta știu, că, cică-i de pe Someș...”

     După niște ani, părinții mei și-au întemeiat o gospodărie rezonabilă, în zona Parc, la o jumătate de kilometru de Someș. Aici ne-a apucat cumplitul potop din 1970. Ai mei au fost prinși acasă; aveau să stea în pod 3 zile. Apa se ridicase până la 1,80 de metri în casă, iar  noroiul se depusese la o jumătate de metru - care, firește, după retragerea mizeriei sinistre, a trebuit - pe durata câtorva zile - să fie evacuat. Au venit rude din țară, să ne ajute. Într-o zi o văd pe mama, altfel decât mă așeptam:  Sta lângă fântână, aplecată lângă un lighean; alături, un teanc năclăit de cărți. Acel Tolstoi sau Rebreanu nu puteau  fi recuperați pentru lectură, ci măcar păstrați, obiectele acelea adăposteau, în sine, bucuria lecturii.

     În 1978 debutam editorial cu volumul de proză „În căutarea altui final”.,

Lansarea cărții fusese organizată la librăria din Beclean. Era un fapt de cultură fără precedent în orașul meu natal. Invitați, cât aveau să umple încăperea. Tata era plecat în delegație, iar mama m-a prevenit: „N-am curajul să particip la așa ceva.”

     Pereții librăriei erau mai degrabă alcătuiți din sticlă decât din zid obișnuit. Încât, din când în când, dând autografe, căutam, pe furiș, spre trotuar. Iar la un moment dat, am văzut-o: Rezemată  de tulpina groasă a unui tei, ținea la piept cartea mea și răspundea cu o vorbă bucuroasă multor femei care, desigur, o felicitau.