Anca Sîrghie: O inubliabilă ființă, mama

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

Primul cuvânt caracterizant pentru mama mea, Maria Drăghiciu, căsătorită Bițu, este modestia, inoculată de propriii părinți, țărani vrednici în Ocna Sibiului, dar și de mătușile Mușa și Suciu, preotese învățătoare, care i-au modelat personalitatea la adolescență, îndemnând‑o spre studiul umanist. Cele trei culori în care avea voie să‑și cumpere îmbrăcămintea erau negru, maro și bleumarin. Ea a deprins 4 limbi străine, germana, italiana, franceza și nelipsita limbă latină. Lecturile făcute cu consecvență i‑am mobilat gândirea și i‑au conturat caracterul. Contabilă de profesie, în tinerețe mama a activat în Ministerul Sănătății din București, unde i se spunea „Domnișoara din Ardeal”. Iubitoare a muzicii clasice în care avea o prietenă nedezmințită întreaga viață, mama ne‑a transmis la vremea cuvenită și nouă, copiilor ei acel elixir al fericirii.

În mod esențial, mama mea a întruchipat generozitatea cu care ni s‑a dedicat nouă, celor trei copii pe care i‑a crescut cu un exemplar devotament. Nu exista nicio altă prioritate în preocupările ei. Am moștenit de la ea și plăcerea de a găti, iar când am început să învăț în particular limba franceză, ea îmi scria pe un caiet rețete în limba franceză. Am studiat pianul, devenind la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu pianista corului școlii. Cărțile interzise în crunta perioadă a proletcultismului circulau între noi liceenii în mare secret, așa că „Pe aripile vântului” mi‑a stat la dispoziție doar câteva zile și, captivată cum eram de protagoniști, citeam, fără ca mama să știe, nopți la rând.

Când am absolvit liceul, o vară întreagă am pendulat între Conservator și Facultatea de Litere. Pe masa mea de studiu stătea o carte rătăcită „Pseudo‑kinegetikos” de Al. Odobescu. Când veneau prieteni și întrebau de ce o țin acolo, le răspundeam că am citit absolut toate cărțile indicate de programa admiterii la Litere, cu o singură excepție, adică acel prim eseu al literaturii române. Trebuia să‑l citesc și tot amânam momentul.

În perioada proletcultismului, existau câteva teme de literatură care s‑au tot repetat la examenele de admitere an după an, respectiv Imaginea muncitorului în literatura română, Critica sistemului burghezo‑moșieresc în literatură, Chipul țăranului sau Intelectualul român. În tratarea unor asemenea teme de mare actualitate trebuia să putem folosi chiar și niște citate din zicerile primului secretat PCR, Gh. Gheorghiu Dej sau din marii învățați Marx, Engels, Lenin, întrucât ținta examenului de admitere era să promoveze tineri familiarizați cu ideologia comunistă. Cert este că „Pseudo‑kinegetikos” a rămas necitită. De ce? Pentru că eram convinsă că și în anul 1962, când am coborât din tren la Cluj și la Facultatea de Filologie am aflat că aveam la specialitatea aleasă Limba și literatura română o concurență neașteptat de mare, rămâneau preferate subiectele de actualitate socialistă.

Pentru admitere, mă însoțea nu mama, care cunoștea foarte bine Bucureștiul, ci fratele ei, Simion Drăghiciu, profesor de muzică, absolvent al Conservatorului din Cluj. Dar unchiul s‑a întors la Sibiu cu următorul tren, așa că m‑am pomenit pentru prima dată în viață singură cu totul într‑o cameră de cămin cu 10 paturi, care s‑a populat pe neașteptate cu fete venite, ca și mine, pentru admitere. Gălăgia devenise permanentă, pentru că unele dintre candidate doreau să asculte muzică, altele aveau întâlniri cu băieții și povesteau ce se întâmplă în oraș. Unde era liniștea camerei mele de studiu de acasă, unde mama nu îndrăznea să miște oalele în bucătărie de teamă să nu mă conturbe la învățat? Prima dată plecată efectiv din familie, rămasă singură între străini, eram de‑a dreptul nefericită și cu greu îmi stăpâneam plânsul. Am ieșit în oraș și i‑am scris pe o carte poștală mamei mele, mărturisind cât de „singură și nefericită” mă simțeam. Am pus‑o la poștă, simțind că m‑am descărcat sufletește.

În a doua zi de cămin atmosfera s‑a mai destins. Am decis ca la ora 22 să stingem lumina în camera noastră și pe întuneric fiecare dintre noi să povestească ceva din viața ei, desigur ceva palpitant, gen prima iubire. Era și acela un mod de a ne cunoaște și de a ne împrieteni. Se apropia prima probă de examen, care era exact Limba și literatura română. În seara care a premers examenului, mi se spune să merg la poarta căminului. Eram mirată, pentru că eu nu cunoșteam pe nimeni în Cluj. Mai aveam și o stare de rău din cauza emoției de examen. Pe cine credeți că am văzut la poartă? Pe mama mea, sosită de la Sibiu, care primise cartea poștală cu tânguirea mea că „Sunt singură și nefericită” și s‑a urcat în primul tren să‑mi vină în ajutor. Am liniștit‑o, spunându‑i că m‑am familiarizat cu fetele și că ea nu are cum să mă ajute. S‑a mai liniștit și a plecat în oraș să se cazeze, deși eu credeam că s‑a întors la Sibiu. A doua zi, în curtea Facultății, ce să vezi, mama a apărut din nou, aducându‑mi o cafea, ca să mă întremez. Degeaba am sfătuit‑o să plece acasă, căci ea a rămas în curte, să vadă ce subiect ni s‑a dat. Au trecut orele de examen scris și primii candidați care au ieșit din sală i‑au spus ce subiect ni se dăduse la literatură. Nu, nu erau temele de actualitate socialistă consacrate și așteptate de mine, ci „Pseudo-kinegetikos”, da, exact ce eu nu apucasem să citesc. Norocul a fost că profesorul meu de literatură română din liceu ne dictase cu mare preocupare analiza literară a eseului și eu cunoșteam perfect notițele ce cuprindeau bogate exemplificări din arta română și universală. Am ieșit veselă, dar de data aceasta mama era gata să leșine de teama unui asemenea ghinion. Abia am reușit să o conving să plece la Sibiu, pentru că mi‑am găsit curajul să mă descurc singură, iar emoțiile ei eram mult mai mari ca ale mele. În anii studenției mele un moment de fericire a fost vizita mamei mele la Cluj, când am plimbat‑o prin parcurile frumoase, am invitat‑o la Operă, căci Sibiul nu avea asemenea spectacol, de care eu mă bucuram în mod frecvent în Alma Mater Napocensis.

Eu sper că am preluat de la mama mea temeinicia în tot ce fac, așa cum m‑a sfătuit să nu trișez, copiind la examene, cum procedau unii dintre colegi. Nici nu am încercat să fac vreodată așa ceva, pentru că nu aveam ambiția notelor mari, ci doream cu ardoare să primesc nota pe care o meritam.

  Când a văzut că încep să scriu, tocmai după ce mă căsătorisem, mama și‑a exprimat dorința să semnez în presă și cu numele meu de fată. Așa am făcut în primul moment, semnând Anca Bițu Sîrghie, dar apoi am decis să semnez Anca Sîrghie, numele cu care m‑am consacrat. Am moștenit scrisul de mână al mamei mele, nu neapărat frumos, dar foarte citeț, drept care Ana Blandiana, colega mea de grupă în Facultate, îmi cerea uneori caietele de notițe tocmai pentru că descifra ușor scrisul meu. Mama apare în cartea mea memorialistică „Dialog epistolar cu Nae Antonescu”, apărută în 2022.

 Ea a murit în noiembrie 2000, dar sfertul de secol scurs de atunci nu este suficient să o uit. Mama îmi lipsește și acum și în momente de cumpănă sau de mare bucurie sunt tentată să‑i dau telefon, pentru că numai ei înțeleg să‑i spun anumite gânduri ale mele. Poate că așa cum o port în suflet și cum apare uneori în visul meu, ea nici nu a murit cu adevărat.