Două miracole ( sau mai multe )

                                Motto: „Sunt oameni pe care îi cunoști fără să-i fi văzut vreodată. Pentru mine, Anca face parte dintre aceștia.” (În una din scrisorile trimise de Nae Antonescu, 1 martie, 1978)

       Poposind la Bistrița, pe direcția Sibiu – Pojorâta, în vara acestui an, 2024, an în care a împlinit și opt decenii de viață, din care multe și de literatură, și de profesorat, Anca Sîrghie și-a lansat cu acest prilej, în mijlocul unor scriitori și jurnaliști bistrițeni ( Dorel Cosma, Menuț Maximinian, Victor Știr, David Dorian, Dumitru Bar ) cărți nou apărute, printre care „Dialog epistolar cu Nae Antonescu, Editura Techno Media, Sibiu, 2024. Despre acest „Dialog...” am ales să scriu câteva rânduri/ gânduri în cele ce urmează, deoarece lectura cărții mi-a prilejuit un frumos popas, și mie, în lumea profesorilor- intelectuali de altădată, cu acel specific al ei, pe care, poate, unii astăzi nu l-ar înțelege. Ce însemna să nu găsești o carte, pe care doreai să o ai și să o citești, ce însemna să publici cu greu, cum trebuia să mergi la sala de lectură pentru a lucra la câte un studiu de literatură, pentru examene sunt doar câteva tușe ale tabloului de atunci. Dar ce romantice vremuri se trăiau, cu scrisori, în plic, și cu așteptarea poștașului, pe când stilul epistolar era încă în floare, la concurență cu jurnalele.

      Așa cum scrie prefațatorul cărții, Florian Roatiș, avem în fața ochilor un dialog între „două miracole”, profesori de limba și literatura română, unul din Sibiu, Anca Sîrghie, și celălalt din localitatea Terebești, Satu Mare, un dialog întins pe durata a treisprezece ani, 1976 – 1989, mai mult la distanță, prin scrisori, un dialog început sub semnul lui Radu Stanca și sfârșit odată cu plecarea dintre noi a lui Constantin Noica, aceștia fiind ca două borne de hotar.

     Anca Sîrghie, pasionată de figuri ale unor personalități legate de orașul ei, Sibiu, pentru că a scris despre Lucian Blaga, Radu Stanca, Emil Cioran, îl apropie cu această carte și pe Nae Antonescu de galeria ei de oameni de seamă, care o înconjoară cu prezența/ absența lor, la tot pasul. Dialogul cu Nae Antonescu începe sub auspiciile aceluiași Sibiu, oraș căruia Anca Sîrghie îi poartă o vie admirație și de care se simte și Nae Antonescu atras, numindu-l „cel mai drag oraș al inimii mele”. Nae Antonescu e un profesor aidoma ei, un fel de alter-ego al profesoarei, poate că de aceea l-a și ales, l-a descoperit, care trăia la celălalt capăt de țară, cu școala lui, cu cărțile lui, cu activitatea lui, cu viața lui. Se întâlneau în scrisori, se înțelegeau în privința multor aspecte, devenind astfel încât o tăcere sau o absență mai îndelungată isca grijă, neliniște, tresărire. Cei doi au construit un arc peste timp, peste pământ, găsind motive de admirație reciprocă și subiecte de discutat la distanță. De întâlnit efectiv s-au întâlnit de cinci ori. Încă dinainte, Nae Antonescu avea referințe bune despre Anca Sîrghie, de la profesorii Gavril Scridon și Monica Lazăr, prieteni comuni. Numită „a opta minune a lumii” în scrisori, Anca Sîrghie s-a bucurat de o prietenie literară, așa cum rar se întâlnește. Biblioteca și viața, cele două surse de inspirație, au contribuit și ele la scrierea acestei cărți.

      Portretul Ancăi Sârghie? „O femeie nespus de inteligentă, cu o aleasă sensibilitate artistică”. Cu aceste trăsături, autoarea scoate la lumină amintiri, destine, lucruri noi și o face cu atâta bucurie, transmisă din scris, determinare și credință în „slova scrisă”, încât cărțile ei, și cea în discuție, sunt pline de optimism, de valori, de repere, dintr-un timp petrecut cu rost, un trecut ce merită cunoscut.

       Corespondența între cei doi protagoniști începe cu formulele de adresare progresive, „Mult stimată doamnă profesoară”, „Mult stimată doamnă”, „Mult stimată colegă” și înaintează către „Dragă prietenă”, „Dragă Anca”, și invers, „Stimate domnule Antonescu”, „Dragă și stimate domnule Antonescu”, „Stimate prietene și coleg”, „Dragă prietene”, „Dragă Nae”, se sfârșesc, tot gradual, prin salutări, de la simple urări, „Mult spor”, „Multă sănătate”, asociate cu „Cele mai alese sentimente”, „Cu gânduri bune”, „Cu admirație”, „Cu înțelegere”, „Cu stimă”, până la „Cu prietenie”, „Îți doresc numai zile cu soare și lumină”, „Îți doresc succes și voie bună”, „Cu dragi salutări”, „Te îmbrățișez, cu drag”, ceea ce arată apropiere umană inevitabilă, cu respect și admirație, o evoluție a dialogului care îi sensibilizează pe oameni. Între aceste începuturi și sfârșituri de texte, de scrisori, se adăpostesc adevărate opere de artă literară, scrise cu pricepere, cu talent, fără nicio abatere de la ceea ce înseamnă literatura. O literatură specifică genului epistolar de calitate, de data aceasta.

     Dialogul dintre Anca Sârghie și Nae Antonescu este ca un jurnal la două mâini, în care fiecare își are contribuția lui de text, ce adună frământări literare, intelectuale, idei, portrete ale unor scriitori contemporani, prieteni, dintr-un timp rece, așa cum a fost cel dinainte de o mie nouă sute optzecișinouă. Se reface astfel o oglindă a unei epoci, în care toate erau parcă altfel, colaborările la reviste, serbările școlare, călătoriile, bucuriile, greutățile, rutina unui intelectual de rând, ce se străduia să răzbată, sărbătorile, pentru că am spus că această carte se inspiră din cele două vieți, personală și literară, dar o face cu sinceritate, cu încrederea că stilul epistolar merge mai departe. Refacerea unei lumi din scrisori e ca o mângâiere, ca și cum am răsfoi împreună un album cu imagini dragi. Anca Sîrghie a avut suficient material din care să alcătuiască această carte, numărul scrisorilor fiind mare, cu toate că unele s-au mai și rătăcit.  Cartea este opera celui rămas ca să scrie, adică Anca Sîrghie, pentru că Nae Antonescu s-a stins din viață în anul 2008.

     Este în această carte un amplu cerc al scriitorilor, la care se face trimitere, despre ei există detalii, inedite, chiar, în paginile scrisorilor de schimb. Dintre mărturii de aur, un exemplu, când Anca îi scrie lui Nae, în ianuarie, 1980: „Ai promis că vii la Sibiu. N-ai ajuns. Dacă izbutești să treci în cursul acestei ierni-primăveri, s-ar putea să-ți prilejuiesc o discuție cu Constantin Noica, aflat pentru mai multe luni la Păltiniș și Sibiu. Mi-a făcut zilele trecute o vizită plăcută pentru noi. S-a discutat filosofie, s-a băut cognac și cafea. Am povestit 3 ore la o tensiune intelectuală ridicată.”

     Dacă tot am dat un citat reprezentativ, să continuăm cu câteva declarații, ce vorbesc de la sine.

Anca: „Ești același literat serios, ordonat, fecund din toate rândurile ce-ți poartă semnătura.”

Nae: „... Și eu sunt ca Papini, un om urât ( mai precis nu sunt frumos; știi că Papini era cel mai urât dintre scriitorii epocii sale?)”

Anca: „Dar dacă nu tu, atunci cine să mă înțeleagă?”

Nae: „Tu te mulțumești să fii inteligentă, fără să-ți dai seama că ești și frumoasă.”

Anca: „Simt nevoia să alerg spre tine prin rândurile acestea.”

           „Ce zici, n-am putea întreprinde în materie literară nimic împreună?”

      Cu aceste câteva expresii, răzlețe, persuasive, cu cea din urmă, mai ales, am găsit răspunsul. Cartea aceasta este rod al dialogului, a celor scrise și a celor nescrise. În Postfața volumului, George Vulturescu aduce un omagiu emoționant, plin de prețuire, profesorului Nae Antonescu, enumerând câteva dintre proiectele desfășurate împreună.

     Cartea „Dialog epistolar cu Nae Antonescu”, o carte din scrisori, este opera unui singur expeditor și destinatar, devenit autor, a celui rămas, ales să poarte încărcătura timpului, dorul. Anca Sârghie a adunat text cu text o corespondență valoroasă, cu sentimentul că e literatură. Și cu gândul că nimic nu trebuie irosit din perioada când oamenii erau altfel, vremurile mai grele, dar, totuși, ideile circulau, în căutarea unui interlocutor pe măsură. Este un privilegiu pentru Anca Sîrghie faptul că l-a găsit și pentru literatura de astăzi cartea rezultată reprezintă o adevărată comoară, „în adâncuri scufundată”, ca limba română. Pe lângă porunca „Să-ți iubești cărțile!”, a mai apărut una, la fel de frumoasă zăbavă: „Să-ți iubești scrisorile!”