Popa Jupa

Așa era de când m-am pomenit. Nu știu dacă numele i se trăgea de la sutana, pe care o lăsa să fluture ostentativ, aidoma eroilor din desenele animate, în spatele motocicletei cu ataș, atunci când gonea pe ulițele prăfuite, speriind rațele vreunei gospodine, ori din altă pricină. Se prea poate ca acesta să fi fost motivul. În părțile noastre, rochiei i se mai spunea și jupă. Ceea ce-l particulariza însă, în peisaj, era motorul. Nu se mai pomenise nicăieri pe văile noastre, preot să folosească motocicleta cu ataș. Pe vremuri, slujitorii celor sfinte mergeau cu carul, ori cu șareta, iar apoi, când lumea se schimbase, cu mașina.
O primise, zice-se, de la un prieten, în vremurile de altădată. I-o ascunsese bine preoteasa, în niște clăi de fân de pe deal și în vremea cât a fost în pușcărie. La percheziție, oricât s-au zbătut milițienii s-o afle, n-a fost chip. Iar cucoana a fost mormânt. Omul refuzase apoi să se descotorosească de ea chiar și când apăruseră modele mai performante.
- Are o dimensiune sentimentală aparte pentru mine. N-aveți voi cum să înțelegeți, îi repezea pe toți care-și permiteau să-l interpeleze în acest sens.
Câteodată, vreun răuvoitor îl lua în tărbacă.
- Iar ai ieșit, popo, cu catrețul la plimbare?, suna vorba menită a-l scoate din sărite pe bătrânul sacerdot.
O privire tăioasă venea atunci să-l străpungă pe obraznic până în simțiri. Iar strămoșii, bine știuți de un om care se aciuase în satul nostru cu mai multe decenii în urmă, erau negreșit pomeniți, fără nicio omisiune. Diferența era că diacul cel bătrân nu mijea atunci în spre cel în cauză dintele de aramă solicitându-i polul necesar bineprimirii jertfei.
Gurile știrbe și răutăcioase ale bătrânelor care asigurau, în ciuda voluntariatului, buna funcționare a Radio Șanțului, spuneau că de fapt, pricinile pentru care nu se despărțea de mașinărie nu erau de natură spirituală. Mai ziceau ele și că, copilul cu bot de câine pe care Firoana-l ținuse ani de zile în beci până ce murise, temându-se a-l scoate în lume era așa din pricina faptului că într-o noapte de Paști, motorul nu-l trăsese la casa lui, ci la cea a tinerei vădane. Că Florica lui Ioftan nu devenise săracă cu duhul din pricina vreunei întâlniri cu ielele în noaptea de Sânziene, ci pentru că a îndrăznit să reziste farmecelor tânărului părinte și câte cele. Nu prea le dădea nimeni crezare, deși, în inima câte unuia se mai strecura îndoiala.
Pe mine, cureaua din piele a tatei mă lecuise de a le asculta. Îmi setase bătrânul meu alte frecvențe decât cele ale radioului pomenit. Mi-o lipea de spinare prin mișcări regulate de câte ori, adăstat gură cască le dădeam crezare și apoi, veneam să popularizez informațiile pe care mi le furnizaseră. Urmarea erau crestăturile adânci, care dureau uneori preț de zile, ori săptămâni. Ca atare, preferam să-mi văd de treabă. În plus, îmi plăcea de popa mai mult decât de hârcile bârfitoare. Părintele Constantin, căci așa îl chema în realitate, devenise de multă vreme parte a micuțului nostru sat. Deși originar din altă parte, se integrase cum nu se poate mai bine în peisaj. Reușise să se adapteze. Era iubit de oameni, care simțeau că-i înțelege. N-avea așteptări prea mare din partea lor. La rându-le, ei îl recompensau prin faptul de a-l accepta așa cum era. Cu bunele și cu relele lui.
Pe când am mijit ochii în lume era deja bătrân. Peste sprâncenele stufoase vremea-și poleise de mult argintul. Fruntea nu era doar crestată de griji și dureri, ci și de iernile care se scurseseră pe nesimțite. Era unul dintre cei doi excentrici ai comunității noastre. El și profesoara mea de rusă. Culmea, ea din pricina contrastului dintre ceea ce folosea acum și a ceea ce propovăduise o viață. Îi trimiseseră copiii, pripășiți pe meleaguri capitaliste, o mașinuță de golf. Cât era ziua de lungă o vedeai legănându-se pe patru roți prin sat, ori prin orășelul învecinat.
- Hai, părinte, să te scot la o plimbare, mă invită o dată. E mai sigură chichineața mea decât atașul motorului popii, și cu ăla văd cu nu te arăți prepuelnic, îmi zise ea, printre sughițuri, ce dădeau la iveală aburi cu conținut etilic.
Ce-i drept, darul acesta îl avea încă de prin vremea când ne preda și nouă. Era conștientă de el și uneori chiar se auto-ironiza.
- Fără izvoare, că vi le sorb pe toate, ne-a spus o dată la un extemporal, zâmbind cu resemnare.
Și de-această dată m-a surprins. M-am urcat pe scaunul din față, lângă șofer. Admiram vântul care-mi flutura pletele, dar aveam o oarecare teamă. Nu prea se străduia bătrâna să țină volanul drept, iar de trafic n-o durea capul.
- Știi ce e fain la mașina asta, mi-a spus, după o pauză de acomodare cu taxi-ul? Sunt un fel de pieton. Nimeni nu are voie să îmi pună fiola. Ar fi și păcat să risipească cu una ca mine bunătate de recuzită, îmi spuse ea.
Am zâmbit și eu, scuipându-mi în sân și m-am bucurat când, printre claxoane și urări din partea șoferilor, am ajuns la destinație.
Între ea și popa exista, totuși, o diferență mare. Moșul nu făcea exces de alcoale. Era încă un personaj elegant. Ferchezuiala lui le făcea pe bătrânicile din sat să întoarcă capul după el când trecea și să depene te miri ce amintiri. Cât de crai a fost, n-aș ști să vă spun.
L-am avut o vreme și profesor în seminar. Nu știu dacă în pușcărie, ori după aceea și-a desăvârșit metodele, dar avea o dreaptă aparte. Adăstată după creștetul vreunuia dintre noi, producea zguduiri deloc sublime. Unora le restabilea pentru totdeauna simțirile. Cu precădere bunul simț. Altora le era, din vreme în vreme, instrument de readucere cu picioarele pe pământ. Se zvonise printre noi că făcuse nu știu câți ani de box profesionist. Știam că nu e așa, dar nu conta lucrul acesta. Îmi amintesc și acum un moment de-a dreptul amuzant. Aveam cursuri cu profesorul de biblice. Popa Jupa preda morală. Teorie și practică deopotrivă. Îl ajutau toate: mintea, gura și brațele. Aplica, pe noi, ce-i drept, pedepsele de care se vorbea în Cartea Sfântă. La un moment dat avea lecție în clasa din vecini de noi. Noi aveam cu cel pomenit anterior. Un om simpatic, erudit, dar moale ca guma de mestecat după două reprize de molfăială. Îi prinsesem dintru început slăbiciunile și nu ne sfiam să i le exploatăm. Colegii i-au întors la un moment dat catedra cu picioarele în sus, iar deasupra au întins cum se cade fața de masă, în așa fel încât să nu se vadă. Omul a intrat și s-a afundat cu tot cu catalog în obiectul lemnos. Spre amuzamentul nostru. Nu cred că se simțea confortabil când avea de-a face cu elevii. Cu precădere, noi cei mari, îi făceam zile fripte. În ziua cu pricina coborâse printre noi să îmi explice un pasaj din Psalmi. Cred că eram printre puținii care îl ascultau. Era acompaniat de o gălăgie infernală. Fiecare făcea ce voia în acele momente. Au existat situații în care anumiți colegi, ieșiți pe jumătate prin catul ferestrei, au lăsat ca fumul de țigară să le pângărească cavernele pulmonare. Noroc cu vigilența adminului. Domnul ofițer în rezervă i-a dibuit și s-a îngrijit să-și ia tainul cu vârf și îndesat. De atunci, lucrurile se petreceau doar în interiorul clasei. Devenea o junglă la orele lui. Așa s-a întâmplat și atunci. Deranjat peste măsură, popa a tușit, cum făcea ca să liniștească spiritele, de vreo câteva ori. Cu toții știam că e un avertisment. Urmau represalii sângeroase dacă nu ne linișteam. Doar că, din motive inexplicabile, gălăgia nu s-a potolit. Ca atare, după câteva minute, și-a ieșit din răbdări. A intrat val-vârtej în clasă și, cu palma întinsă, ne-a luat pe toți în rând. Domino. În fălcile noastre roșii sângele gâlgâia cu nervozitate. Efectul a fost unul de-a dreptul spontan. Liniștea s-a așternut pe dată. Doar că, odată încheiată operațiunea, a realizat bătrânul meu paroh un lucru. Între primii pe care-i secerase cu dreapta lui, care nu se asemăna în acele clipe, nicidecum cu cea iubitoare a lui Dumnezeu, îl cârpise și pe el.
- Măi amețitule, și tu ești aici?, i-a spus, amuzat el însuși de întorsătura pe care o luase situația. Iartă-mă, că nu te-am văzut. Iar voi, ne spuse, întorcându-se către clasă, să știți că ați încurcat-o. Ora viitoare rânduim noi astfel de obrăznicii!
Ce-i drept, avea bătrânul destule pe cap. Precum ne-am așteptat, a uitat de noi și de năzbâtia făcută. Ne-a iertat în mod neașteptat. De atunci, o liniște de mormânt se lăsa peste clasă la orele celui în cauză. Simpla amintire a palmei grele, decupate parcă din stâncile carpatine, a popei Jupa, ne făcea să tresărim. Redeveneam pe loc, în fiece moment de rătăcire, mielușei.
Tot el era și cel care remedia problema corigenților. Ultimul consiliu profesoral din fiecare semestru îl avea drept personaj principal. Odată strigată lista celor care sunt pe cale să repete anul, ori să rămână la vreo materie, timp în care își freca barba, precum un copil pofticios, se ridica și solicita să i se pună la dispoziție o copie după aceasta. Ceilalți profesori se conformau. Știau că, într-un fel, rata promovabilității i se datorează. Ieșea apoi, proptit în bastonul pe care-l folosea mai degrabă pentru a ne altoi, decât pentru a se ajuta la mers și își adulmeca victimele. Dacă unii bănuiau și se fereau din calea lui, alții, mai puțin vizați, erau luați prin surprindere. În orice caz, nu scăpa nimeni.
- Mă, Jimmy, vino-ncoace!, zicea tușind ca un fumător redutabil ce era.
Copilul se apropia atunci sfios, fără a ști ce-l așteaptă. După ce-l întreba cum îl cheamă, să fie sigur că nu alege persoana greșită și-i mai adresa câteva cuvinte de complezență, se dezlănțuia furtuna:
- Și zi așa, rămâi la greacă?
Elementul surpriză cântărea atunci covârșitor. Indiferent de audiența de care avea parte, cârja lui îi mângâia picioarele, iar palma spinarea. La propriu. Vânăt și plâns, copilul scăpa abia într-un târziu din mâinile lui. Nu înainte de a promite că se apucă de învățat. A doua zi, profesoarele erau asaltate de tineri care, de spaima bătăilor viitoare, nu închiseseră un ochi toată noaptea. Se pregătiseră temeinic. De la trei se ajungea astfel la nouă, sau zece. Fericit, bătrânul îi căuta după acest moment să-i felicite. Le ardea, pe post de felicitare și vreo câteva pe spinare. Să-l țină minte și să nu mai repete pocinogul!
Au încercat la un moment dat unii să-i facă de petrecanie motorului. Prinși în fapt, au încasat-o regulat toți anii de școală care le-au mai rămas. Ba mai mult, indiferent cât de bine s-ar fi pregătit, mai mult de nota de trecere nu primeau niciodată. Îi știau de frică cu toții. De la episcop la director și ultima femeie de serviciu. Cunoșteau, însă, un fapt important. Că dincolo de chestiunile profesionale era un om bun. Dacă te vedea că ești serios, găseai în el un sprijin. Poate tocmai de aceea, credincioșii îl iubeau și-l respectau. Eu eram privilegiat. Veneam din parohia lui. Nimeni nu se atingea de mine. Colegii mai mari mă priveau cu respect și distanță, iar profesorii mă cam menajau.
Îmi aduc și acum aminte cum, la un hram, vlădica ne-a vorbit tare frumos. Bălăngănindu-se în ritmuri regulate, a evocat chipurile celor trei ierarhi, patronii noștri. I-am văzut, parcă, aievea, perindându-mi-se pe dinainte. Apoi, a oferit celor de față, niște sfaturi frumoase.
- Cuvinte măiestrite și sfaturi de mare folos, Preasfințite, i-a zis Popa Jupa atunci când a terminat. Dacă le-ați pune și în aplicare, ar fi minunat.
Întreaga adunare a fost atunci pătrunsă de un foșnet ciudat. Unii șușoteau, alții zâmbeau pe sub mustață. Episcopul s-a făcut că nu-l aude. Oricum, nu prea avea ce să-i facă. În anul următor a ieșit la pensie. Mărturisesc că m-au cam deranjat atunci cuvintele lui. Ca orice tânăr cuminte, socoteam că nu e în măsură să-și tragă șeful la răspundere. Aveam să le înțeleg abia târziu, când, devenit om de casă al celui apostrofat, trăiam pe propria piele discrepanța dintre metaforele care-i împodobeau vorba și ceea ce trăia, ori simțea. Dar despre asta, altădată!
Când, obosită de ani, bătrâna coană preoteasă s-a îmbolnăvit, muntele de om a vegheat-o la căpătâi. N-a uitat niciodată cu câtă răbdare l-a așteptat când era în pușcărie. El era cel care o îngrijea, ca pe un copil. Atunci când, după mai mulți ani de durere, s-a stins, el însuși arăta de parcă i s-ar fi apropiat sorocul. Așa a și fost. La câteva luni după plecarea ei, i s-a alăturat. Nu știu ce s-a ales atunci de motocicleta cu ataș. Or fi luat-o copiii și-or fi aruncat-o. Că doar, era deja veche și nu mai folosea nimănui de multă vreme. Nici el n-o mai folosise după ce s-a îmbolnăvit doamna.
Aș fi uitat, de bună seamă de toate acestea. Din pricina anilor mulți care s-au scurs și a necazurilor ce m-au bântuit, cred că aș fi sfârșit curând lăsând ca din imaginea părintelui însuși să rămână doar un chip tot mai estompat. Asta până zilele trecute. O bătrânică simpatică mi s-a așezat sub patrafir și m-a rugat să-i fac o rugăciune de liniștire. Trecuse aseară prin cimitir. Să aprindă o lumânare, când dinspre mormântul bătrânului sacerdot străbătea, în creierii nopții un zgomot puternic, aidoma unei motociclete. Cum nu era nimeni în zonă, s-a speriat a luat-o la fugă. Noaptea, a visat un preot pe o motocicletă cu ataș care o urmărea. Am dezlegat-o, i-am făcut rugăciuni și-am fugit să dau cuiva ceva de pomană pentru sufletul său. Mesajul îmi era, de bună seamă, destinat. Să-i fie țărâna ușoară!