EDITORIAL de Andrei Moldovan: Zburătorul

Că era o vreme când trăiam şi în legendă, aşa cum trăieşti în casă şi în propria-ţi curte, mi se pare neîndoielnic, deşi puţin cam îndepărtat. Există câteva întâmplări care refuză să se aşeze în uitare şi continuă să fie vii în mintea mea. Printre ele, una din frageda mea copilărie, a anilor 50, când, în zilele de sărbătoare ascultam, de la o cuvenită distanţă, povestirile ţăranilor adunaţi pe marginea şanţului şi depănându-şi amintirile, care de care mai fabuloase, dar ieşite dintr-o realitate cu orizonturi mereu mişcătoare.
Nu pot să-l uit pe un bătrân pe atunci, unul Tănase, care povestea o întâmplare din copilăria sa, de prin anii 70 ai veacului al 19-lea. Spunea Moş Tănase că bunicul lui l-a luat într-un rând la stână, unde acesta era baci, destul de departe de sat, pe o păşune dintre nişte dealuri împădurite. A înnoptat acolo, în coliba făcută din împletituri de nuiele şi acoperită cu frunzare. Colibele nu se închideau, partea dinspre oi fiind complet deschisă şi acolo noaptea se făcea un foc, mai mult pentru a îndepărta lupii decât pentru a încălzi (focul pentru preparat caşul şi urda era afară). Într-o vreme, crezând că nepotul doarme în întunericul colibei (somnul nu se lipea de el din prcina atâtor lucruri noi pe care începea să le desluşească), bătrânul baci s-a apropiat de foc şi a început să descânte ceva nedesluşit în cărbunii focului. Atunci a apărut un fuior de foc pe cer, care s-a rorit de câteva ori, iar în faţa colibei s-a ivit un flăcău. Era frumos, în capul gol, cu păr negru, iar pielea feţei era albă. S-a uitat dojenitor şi rugător la baci, ca şi cum îl ştia de multă vreme: „De ce nu-mi dai pace, bade Petre?” „Da unde te duci?”, l-a întrebat bărtânul. „Ia, mă duc la drăguţă în Hordău”, a răspuns flăcăul. „Mergi dară în pace”, a încheiat bătrânul ca o slobozenie. După asta, flăcăul s-a făcut iarăşi fuior de foc şi s-a pierdut printre stelele cerului de vară.
Nu atât povestea, care are frumuseţea ei, îmi bântuie amintirile, ci un lucru care azi mi se pare cu totul impresionant. Niciunul dintre ţăranii care ascultau amintirea spusă de Moş Tănase pe şanţul acela înierbat nu a pus la îndoială adevărul relatării. Nimeni nu l-a luat în derâdere, nimeni nu a glumit, niciunul dintre oamenii care ascultau, cu toţii maturi (la vremea aceea, la astfel de cercuri ad-hoc, însuraţii nu se amestecau cu cei necăsătoriţi) nu a arătat prin nimic că s-ar îndoi de spusele bătrânului. Nu mai vorbesc de mine care, copil fiind şi tolerat mai spre margine şi în spate, trăiam cu intensitate povestirile şi comentariile din satul în care am început să descopăr lumea, una fabuloasă şi generoasă.
Era magic şi magia făcea parte din Poveste şi Povestea din Viaţă.
Astăzi, toate acestea ne apar ca nişte spaţii interzise, de domeniul fantasticului, de dincolo de noi, ca un revers al unei dezvoltări fără precedent a tehnicii, a stăpânirii tot mai accentuate a lumii în care trăim, factori de progres, fără îndoială, dar care ne fac să fim tot mai singuri şi mai săraci în universul nostru spiritual. Dacă nu ar fi aşa, atunci ar trebui să credem ca fiind adevărată (precum amintirea lui Moş Tănase!) povestea lui Geo Bogza care ne spune că Dumnezeu l-ar fi trimis pe Eminescu drept răsplată acestui neam obidit şi cu suflet uriaş.
Şi de ce nu am face-o?!

Andrei Moldovan