Teroriştii lui Tănase

Pe Tănase Rodilă l-am adus la „Prestarea” Beclean ca şef contabil, neavând pe altcineva, acest lucru cu ceva vreme înainte de Revoluţia din ’89

A venit şi acel decembrie 1989, în oraş s-a creat haos. Nimeni nu asculta de nimeni. Pe străzi patrulau cetăţeni, de obicei romi, care, gălăgioşi, asigurau „liniştea” orăşelului, fără să ştie nici ei ce făceau. Se anunţa de la Comitetul provizoriu, organ democrat de conducere a oraşului că oraşul este pasibil de atacul teroriştilor, unitatea de la Şintereag urmând să fie atacată de un elicopter, iar oraşul era în pericol iminent de otrăvire, datorită faptului că s-ar putea ca, datorită unora dintre securiştii scăpaţi, alimentarea cu apă să fie otrăvită, dar câte zvonuri nu mai circulau. Bine că erau numai zvonuri.

Ca şi conducător al unei unităţi economice şi de prestări servicii, în urma evenimentelor, vorbindu-se de Revoluţie, despre o lovitură de stat, am luat măsuri de pază a sediului unităţii.

După ce într-o noapte din acel decembrie, am stat eu de pază la sediu, în preajma Crăciunului i-a venit rândul lui Tănase.

În acea noapte de iarnă, cam fără zăpadă, amicul meu, contabilul şef, mă sună alarmat că este atacat sediul de către terorişti. I-am spus să nu se alarmeze şi să stea liniştit la sediu, că o să merg şi eu să-i ţin de urât.

Mi-am pus întrebări, gândurile unui atac terorist chiar era incitant, mai ales că noi eram una dintre unităţile de export, apoi aveam peste o mie de muncitori, aşa că nu era de glumă. M-am îmbrăcat şi m-am deplasat spre sediul unităţii, care era pe Kogălniceanu, unde azi îşi au sediul partidele politice.

Am ajuns la sediu, m-a întâmpinat în întuneric şi Tănase, înfrigurat sau, mai bine spus, înspăimântat. Mi-a spus că la etaj sunt teroriştii, care circulă în voia şi fac un zgomot îngrozitor, că au bântuit prin birouri.

Mi-am închipuit ce-i mai rău. Am luat din mâna lui Tănase securea cu care era înarmat şi am urcat scările să văd ce e, dar la etaj nici urmă de terorişti. Birourile erau închise, dar vântul, singurul terorist se războia cu acoperişul clădirii. Da, acoperişul din tablă scotea un zgomot înspăimântător, dându-ţi impresia că o întreagă armată de terorişti ocupaseră clădirea.

L-am liniştit pe Tănase, încurajându-l şi spunându-i că zvonurile cu terorişti la Beclean nu-şi au rostul. Or fi ei, teroriştii, dar asta-i în Capitală şi-n oraşele mari…

A doua zi i-am raportat şefului, preşedintele Mircea G. Augustin situaţia. Mi-a spus şi el că nu-i de glumit şi că terorişti există. Făcea naveta de la Dej, iar aici s-au petrecut lucruri incredibile. Mi-a cerut să-i arăt carnetul de partid. I l-am dat, iar el a deschis uşa sobei de lemne şi mi l-a aruncat împreună cu al său în foc.

N-am înţeles gestul, dar astăzi chiar îmi pare rău după carnetul de partid, eu fiind un colecţionar al unor documente din acele vremuri. Nu sunt un nostalgic, cu toate că…