Micul Alecu şi urechile Regelui

Despre Regele Ferdinand şi despre rolul său în devenirea României au scris istorici, cercetători, politicieni, jurnalişti. Eu vă voi aduce în atenţie o întâmplare pe care o povesteşte Alexandru Paleologu şi care apare în cartea de convorbiri cu Stelian Tănase, intitulată „Sfidarea memoriei”. Iată ce relatează, subliniind că acesta a fost evenimentul care l-a făcut să fie toată viaţa plin de respect, admiraţie şi loialitate pentru dinastia conducătoare a României.
„Aveam vreo cinci ani, cred şi aveam o guvernantă austriacă, foarte habotnică şi devotată, care mă ducea duminica la biserică, fie la Bărăţie, fie la Capela Pitar Moş, unde se întâmpla să vină Regele Ferdinand – care era catolic – să ia parte la slujbă. Lume puţină era în capelă. De obicei – aşa mi s-a părut mie – cam genul bucătărese unguroaice sau cucoane snoabe catolicizate sau mademoiselles franţuzoaice – guvernante. Nu era lume multă. Regele nu era păzit. Venise cu un automobil Fiat, maro-deschis, ce era oprit în faţa intrării, cu coroana regală în loc de număr şi la volan cu un şofer în uniformă militară. Când am intrat înăuntru l-am văzut pe rege, îmbrăcat în uniformă, îngenunchiat, iar lângă el, aşezat pe bancă, un ofiţer, un aghiotant. Asta era tot. Nici un fel de pază, nici gardă, nici nimic şi am stat la vreo două-trei rânduri în spate, frapându-mă, cum se vedeau din spate, urechile regelui. Cum se ştie, avea urechile decolate, ştiu că suferea grozav de diformitatea urechilor lui, deşi altfel era un bărbat de o mare distincţie fizică. Atunci, la un moment dat, la câteva clipe după ce ne-am instalat s-a putut auzi vocea mea de copil, strigând: was für Ohren der König hat! (ce urechi are regele!). Guvernanta m-a strâns de mână, îngrozită, iar eu mă gândeam că o să fiu trimis la spânzurătoare. În loc de asta, Regele s-a întors şi mi-a zâmbit. M-a copleşit. După slujbă am dat fuga afară, pe trotuar, l-am aşteptat să vină să se urce în automobil, iar când a venit, am strigat cât am putut de tare: Trăiască Regele! Trăiască Regele! S-a oprit şi m-a mângâiat. De atunci sunt dinastic.” (S.S.)