Zis „Cel Loial” și „Întregitorul”

Sunt atributele rostite, precum se știe, cel mai adesea și cu admirație, pe seama Regelui Ferdinand I.
Aceste cuvinte intră în istoria românilor prin faptul că s-au succedat și permanentizat astfel în momente de importanță covârșitoare pentru noi, cei de azi, comemorând 90 de ani de la stingerea lui din viață; deci: 20 iulie 1927. Deopotrivă, sărbătorim 90 de ani de la întâia urcare pe tronul României a lui Mihai I, conform celor stabilite la 4 ianuarie 1926.
Se întâmpla atunci o concretizare a simbolului românesc al vieții: „un ochi care plânge, un ochi care râde.” Este ceva similar cu ritualul de la curtea regală franceză, când crainicul anunța: „A murit regele! Trăiască regele!”
Nu toate datele din istoria lumii sunt exacte; nu o dată se așează peste unele aproximarea, ambiguitatea. De aceea am acum două nedumeriri.
Iată, data morții lui Ferdinand I istoricii o consemnează pe cea menționată mai sus. Și totuși, în memoriile sale, fiul său, prințul Nicolae, afirmă că săvârșirea din viață a regelui a avut loc pe 18 iulie. Oricum, istoriile României, manualele nu au luat în seamă data propusă de fiu.
A doua mirare: În ziua anunțării decesului Regelui Ferdinand I, ziarele vremii se refereau, pe bună dreptate și la urcarea pe tron a succesorului, care era numit Regele Mihai al II-lea. Surprins, am luat legătura cu câțiva profesori de istorie și doi muzeografi. Nu știau despre această sintagmă din iulie 1927. Dar, cu unul dintre ei am reușit să convenim așa: În zilele acelea de emoții și tensiuni politice, cineva își va fi adus aminte de Mihai Viteazul. Deci: Îndurerați români, noi mai avem în istorie un Mihai, ei bine, pe cel care urcă pe tron acum să-l numim al II-lea. Nu știu cât va fi durat denumirea aceasta, cert e că iubitul nostru rege nonagenar a intrat în istorie, în conștiința românilor, ca fiind Mihai I. Atunci, copilul de 6 ani (și nu 5 ani, cum se comunica într-o revistă franceză a momentului) cine știe ce va fi înțeles că i se întâmplă și, poate, nu prea mult, când peste trei ani i s-a încheiat această primă investitură regală.
Revenind: „Cel Loial”. Urcând pe tron în ziua de 26 septembrie 1914, Regele Ferdinand își avea deja asumate aspirațiile neamului, s-a identificat cu poporul român în așa măsură încât a săvârșit un act, unic: un Hohenzollern să semneze o declarație de război împotriva altui Hohenzollern, trecând astfel de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale.
Dacă acum 100 de ani, în vara anului 1917, Regele Ferdinand, din refugiul de la Iași, conducea o țară redusă la mai puțin de o treime din suprafața sa, în decembrie 1918 și-a găsit răsplata: Basarabia, Bucovina, Transilvania au intrat în trupul României Mame, săvârșindu-se altfel România Întregită. O realitate care a durat doar 20 de ani. Însă Ferdinand I a rămas în istorie și în memoria românilor și cu distincția extraordinară de „Întregitorul”. (De aceea, când întâlnesc în spațiul românesc – de ce, totuși, rar? - bustul său, îmi șoptesc: „Întâiul conducător al tuturor românilor.”
Destinul său pe Calea Regală e marcat de o șansă. Mai întâi, de la împrejurarea că Regele Carol I nu a putut avea moștenitori. Apoi, sensibilul, cultul Ferdinand a beneficiat de o foarte lungă perioadă de ucenicie. În 1889 a devenit moștenitor oficial al României (avea 24 de ani, iar peste trei ani avea să se căsătorească cu nemaipomenita principesă Maria), dar înscăunat rege abia peste 25 de ani (ca urmare a decesului Regelui Carol I); încât perechea princiară a avut timp pentru a observa și medita pe seama traseelor, a subteranelor politice interne și internaționale.
Se știe că „un lider se cunoaște și după consilierii săi” – afirmă istoricul Adrian Cioroianu (O, doamne, cât de fierbinte se confirmă la noi acest postulat!). Mai întâi a fost Carol I; apoi Ionel Brătianu, liderul liberal și generalul francez Henri Berthelot. Dar și frumoasa, inteligenta, încăpățânata lui soție, Maria.
Deopotrivă, Ferdinand I a avut de partea sa pe toți cei care au beneficiat de reforma electorală (1918) și reforma agrară (1921); desigur, acestea spre mârâiala latifundiarilor din averea cărora au fost rupte strașnic suprafețe de pământ și pădure pentru țărănime. El însuși, Regele, a renunțat la multe hectare din averea proprie.
O excepție aproape halucinantă pentru ținuta de conducător a lui Ferdinand a fost ceea ce Martha Bibescu numea „anormalitatea” sa: Dacă omul obișnuit depune eforturi pentru a epata prin ceea ce știe, Ferdinand făcea eforturi pentru a-și camufla știința.
În vremea lui s-a consolidat Tronul României, mai cu seamă prin căsătorii răsunătoare. Nu degeaba Regina Maria fusese poreclită „soacra Balcanilor”.
Închei cu finalul dintr-un recent eseu al istoricului, diplomatul Adrian Cioroianu referitor la Regele Ferdinand I:
„Regretabil rămâne că imaginarul și discursul public românești par să îl mențină, chiar și astăzi, într-un plan secund pe Regele Întregitor – ca un capitol prins captiv între mai spectaculosul Carol I-ul și mai controversatul Carol al II-lea.”
Aceasta pentru că ignoranța și exaltarea fac casă bună?...

Cornel Cotuțiu

(Notă: Pentru redactarea textului de mai sus, am consultat publicațiile „Adevărul”, nr. 13370 / 21 iulie 1927, „Historia”, nr.186 / iulie 2017 și am revăzut câteva pagini din „Monarhia Românească” (Ed. Litera, București, 1994) de Valentin Hossu-Longin și „Regii și Reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale” (Ed. „Porțile orientului”, Iași, 1996) de Boris Crăciun.)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5