Nicolae Gălăţean, întemeietorul Centrului Judeţean pentru Cultură, a trecut la cele veşnice ! Ultimul interviu !

Cu durere în suflet anunţăm trecerea la cele veşnice a prof. Nicolae Gălăţean, întemeietorul Centrului Judeţean pentru Cultură, colaborator apropiat al cotidianului Răsunetul ! Bunul Dumnezeu să îi aşeze sufletul în rândul drepţilor!

Drum lin, domnule director Nicolae Gălăţean! A fost omul care m-a luat lângă el când am intrat în presă, încă de la înfiinţarea Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. M-a purtat în tot judeţul la acţiunile culturale şi m-a învăţat să ţin aproape oamenii frumoşi de pe sate. Mi-a editat prima carte şi îmi spunea mereu: "Menuţ, tu nu stai la mine la uşă! Pentru tine e deschis mereu, vii şi intri indiferent cine e! Tu eşti de-al casei". Am păstrat o relaţie deosebită de-a lungul vremii şi sunt ziaristul care are cele mai multe interviuri şi materiale cu dl Gălăţean, asta şi pentru că eu în fiecare luni dimineaţa eram la dânsul şi scriam tot ce era week-endul trecut prin judeţ. Şi mă suna mereu. La ultimele întâlniri mi-a vorbit foarte frumos bucurându-se cum am crescut şi că e mândru de tot ceea ce fac ! Un om e dedicat întru totul Culturii. Veţi rămâne mereu în sufletele noastre!

Dumneavoastră vă prezentăm ultimul interviu realizat cu prof. Nicolae Gălăţean!

Nicolae Gălăţean:  Azi, „Ai carte, ai parte” nu mai este valabil

            - Aţi activat mai bine de 40 de ani în slujba culturii din judeţ. Pentru început, vreau să ne spuneţi pas cu pas, despre familie, despre părinţi, unde v-aţi născut?

            -  Sunt bistriţean, de peste ştrec, cum se spune la noi, de peste calea ferată, un cartier al Bistriţei. Părinţii mei au fost oameni modeşti, muncitori, mai am un frate, de asemenea, muncitor într-o fabrică din Bistriţa. Am avut o şansa să urmez studii superioare, mi-a plăcut foarte mult istoria, dar mi-au plăcut foarte mult şi ştiinţele exacte. Am făcut un liceul real şi mă pregăteam să ajung inginer constructor, dar pasiunea pentru istorie şi pentru filozofie mai târziu m-a determinat să mă îndrept spre acest domeniu. Am terminat Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Am lucrat, în total, în învăţământ cam 15 ani, 3 ani şi jumătate am lucrat la Şcoala din Arbore, judeţul Suceava, unde am fost şi director, de acolo am venit în Cultură, după ce am mai lucrat ca inspector principal la Comitetul de Artă şi Cultură, unde mă ocupam de răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, era un domeniu foarte interesant şi chiar cu o anumită eficienţă pentru populaţie, pentru că îţi deschidea noi orizonturi în acest domeniu. Am beneficiat de colaborarea unor personalităţi extraordinare care aveau sarcina de a face acest lucru, de a merge pe teren şi de a se întâlni cu cetăţenii, să-i atragă spre citit, spre explorarea cunoştinţelor din domeniul artistic. A fost un lucru benefic, iar pentru mine extraordinar, pentru că învârtindu-mă în sfera aceasta înaltă a culturii a început să-mi placă din ce în ce mai mult această activitate şi am descoperit valenţe extraordinare ale culturii româneşti, care până atunci era invadată de cultura sovietică. În fruntea oricărui domeniu de activitate trebuia să stea un rus. După 1964-1965, am început să descoperim că şi românii au valori deosebite în domeniul culturii. Am îndrăgit foarte mult cultura atunci şi am rămas un pasionat al culturii şi voi rămâne până când voi pleca din lumea aceasta.

            -  Ce a reprezentat pentru dumneavoastră, copil fiind, acasă? Cum era pe vremea aceea copilăria la Bistriţa faţă de copiii din ziua de astăzi? Era copilăria mai fericită?

            - 100%, da. Copilăria era mai normală. Era agitată, dar era mai sigură. Copilăria mea a fost plină. Am citit enorm de mult, am împrumutat cărţi de la Biblioteca Orăşenească, director atunci era dl. Boca Ernst, care pe urmă mi-a fost coleg  de serviciu la Casa Municipală de Cultură. De multe ori mama mă apostrofa că şi la masă citeam. Dar nu numai eu, toată lumea citea. Erau şi acele jocuri copilăreşti care erau foarte frumoase. Erau prietenii, toţi eram îmbrăcaţi la fel, în acest cartier au trăit oameni modeşti, fiecare avea gospodărie, animale. Noi, ca şi copii, nu aveam aspiraţii deosebite, când primeam un leu, duminică, mergeam şi ne cumpăram o îngheţată cu 25 de bani, mergeam la film tot cu 25 de bani. Dar, fără ca cineva să ne spună, generaţia aceea şi-a creat un nivel de cultură superior altor generaţii care au urmat după noi.

            - Se cunoaşte lipsa cititului la generaţiile actuale? Foarte mulţi nu mai citesc.

            - Categoric. Eu rămând adeptul doamnei acad. Buşulenga, pentru că, aceste cunoştinţe pe care le dobândeşti prin citit sunt profunde şi rămân. Cunoştinţele pe care le întâlneşti pe internet nu le mai reţii, pentru că ştii că poţi să revii oricând la ele, Cultura care s-a făcut prin citire ţi-a rămas întipărită în memorie şi ce am citit acum 30-40 de ani îmi este viu în memorie, pe când ceea ce citeşti pe internet (părerea mea, nu toată lumea este de acord cu mine) nu te determină să-ţi înmagazinezi cunoştinţe care să te ajute o viaţă întreagă. Inclusiv cu tabla înmulţirii. Dacă pui azi pe cineva să-ţi înmulţească nişte numere nu mai ştiu, imediat ia calculatorul, pe când generaţiile de atunci au trebuit să înveţe şi aceste lucruri. Astăzi se neglijează foarte mult şi poezia. Noi trebuia să învăţăm foarte multe poezii, ceea ce însemna şi respect faţă de autor, dar poezia este un exerciţiu de memorie extraordinar. Poezia te învaţă să ţii minte.

            -  Ce ascultaţi la radio, bănuiesc că pe atunci nu era televizor.

            - Pe atunci ascultam difuzorul. Toată lumea avea difuzor şi ascultam difuzorul. Calitatea programelor la difuzor era deosebită. Au fost nişte programe naţionale, se transmiteau foarte multe piese de teatru de valoare. Multe dintre ele acolo le-au auzit prima dată, acolo le-am perceput. Erau foarte multe concerte de muzică simfonică, concerte de operă, de romanţe. Romanţa era nelipsită, în fiecare seară era o oră de romanţe. Erau multe emisiuni de ştiinţă popularizată. Era un program instructiv, iar ştirile şi comentariile politice erau mai puţine. Tot respectul pentru cei care realizat acele programe de radio. Radioul, pe atunci, a fost un element de educaţie.

            - Să vorbim despre părinţi. Ce aţi împrumutat de la fiecare în parte?

            - E greu de spus. Împrumuţi două lucruri: e ceva nativ, ceea ce dobândeşti în momentul în care te naşti din cei doi părinţi, şi chiar elemente de caracter, şi este partea a doua, ceea ce acumulezi de-a lungul vieţii, având dascăli şi exemplu părinţii. De la tata cred că am luat foarte mult bun simţ. Tata a fost un om cu foarte mult bun simţ şi chiar de multe ori, când nu eram de acord cu dânsul, era foarte retras. A fost un om care nu a bârfit niciodată pe nimeni. M-am străduit şi eu toată viaţa să nu vorbesc rău de alţii, pentru că fiecare om are şi bune şi rele şi nu eu sunt cel care trebuie să judec ce e bine şi ce e rău la persoana respectivă. Dar toată viaţa am căutat să promovez, cel puţin la oamenii cu care am lucrat, latura pozitivă, să-i ajut să se afirme şi să fie bine. De la mama am moştenit îndrăzneala, acea ascuţime a minţii pe care sper că o am, impulsivitatea. Ea mereu căuta să facă, să rezolve. Nu sunt chiar aşa, pentru că am moştenit caracterul tatei, dar şi au am avut avut aceste ambiţii de a face, de a le pune toate la punct. Cred că am făcut lucruri bune, pentru că cei şapte ani de acasă contează foarte mult, chiar dacă părinţii mei nu şi-au propus să mă educe neapărat, dar prin comportamentul lor, prin felul lor de a fi am învăţat de la sine.

            - Cum a fost prima zi de şcoală, de clasa I?

            - Prima zi nu cred că mi-o amintesc, dar îmi amintesc de doamna învăţătoare Moldovan, o învăţătoare deosebit de bună. Învăţătorii sunt talpa şcolilor. De asemenea, îmi amintesc de prima mea dirigintă, doamna Titieni, care ne considera copiii ei. Ea ne-a impulsionat foarte mult să învăţăm, ne spunea că singura noastră şansă să ajungem undeva este să învăţăm. Azi, „Ai carte, ai parte” nu mai este valabil. Pe vremea mea era o selecţie foarte puternică. Ca să primeşti bursă, pe vremea mea, trebuia să ai media cel puţin 7. Un om cu carte este mereu recunoscut, este respectat. Azi sunt mulţi care ocupă nişte posturi, cu diplome, dar care nu fac faţă. Am făcut Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistriţa. Am avut nişte profesori extraordinari. Mulţi dintre ei, mai târziu, au predat la facultăţile din Cluj. Era o concurenţă foarte mare între elevii din Bistriţa şi cei din Năsăud, unde, de asemenea, era un liceu foarte puternic.

            - Despre facultate...

            - În facultate am fost şef de grupă, am avut o grupă frumoasă, am fost prieteni toţi. Acolo am învăţat ce înseamnă prietenia dezinteresată, să fim prieteni şi colegi în acelaşi timp. Era o concurenţă între noi, să obţinem note foarte bune, să fim cea mai bună grupă. Era o mândrie când te lăuda decanul sau profesorii. În facultate am învăţat mai mult şi am umblat mai puţin cu fete. Dar tot în facultate mi-am cunoscut soţia. Ne-am căsătorit după facultate, ea era încă studentă.

            - Cum aţi ajuns la Arbore, la Suceava? Prin repartiţie?

            - Politica atunci era de a avea cât mai multe cadre didactice bine pregătite la sate. Erau foarte puţine posturi la oraş. Repartiţia s-a făcut la Iaşi, era singurul centru pe ţară, şi am fost repartizaţi în ordinea mediilor. Eu, care nici nu cunoşteam bine judeţul, vroiam să vin acasă. Unde să mă duc? Un unchi care era învăţător şi director la şcoala din Buduş mi-a spus să aleg Budacu de Sus, pentru că e o şcoală bună. M-am dus la Budacu de Sus, unde director era învăţătorul Roşca,  un cadru didactic excepţional. Pe urmă, când soţia mea a terminat Farmacia a fost repartizată la Botoşani. Eu pe atunci lucram la Organizaţia Judeţeană a Pionierilor. Am lucrat foarte puţin la Budac, câteva luni. Soţia a terminat facultatea cu 10. Am mers la Iaşi, la repartiţia farmaciştilor, ne-am dus la ministru şi i-am spus că avem deja un copil de opt luni. Era acolo o directoare de spital din Solca care a spus că are nevoie de farmacist, iar inspectorul şcolar a spus că are nevoie de director la şcoala din Arbore. Şi aşa am ajuns trei ani şi ceva, eu la Arbore şi soţia la Solca. Am primit şi locuinţă, a fost foarte bine. Am avut 86 cadre didactice în subordine. Era o comună mare, cu 12.000 locuitori. Erau trei şcoli generale în comună. Acolo am învăţat ce înseamnă să conduci un colectiv. M-am străduit foarte mult, pentru că aveam trei foşti directori în subordine şi am vrut să mă ridic cel puţin la nivelul lor. Aici am început să învăţ tainele culturii, am făcut spectacole culturale împreună cu elevii şi profesorii. Încetul cu încetul, am reuşit să fac lucrurile să meargă bine, după un an de zile eram un colectiv apreciat. Am plecat cu lacrimi în ochi, şi de o parte şi de alta, când am fost chemat la Bistriţa la Casa de Cultură.

            - Ajungem la la Casa Orăşenească de Cultură (cum era atunci). Cum v-au primit acolo?

            - La şedinţa de instalare, în 1971, un coleg s-a ridicat în picioare şi a spus că atunci când el făcea cultură, acest om se juca cu ceva în ţărână.... Eram tânăr, 27 de ani, dar primarul de atunci, Weingartner, un om extraordinar, a pus lucrurile la punct. Am făcut lucruri bune, a fost şi o anumită exigenţă. Acest om, Andrei Weingartner, a găsit aici o urbe şi a făcut un oraş aici. Avea pretenţii foarte mari şi a făcut lucruri extraordinare. La Casa de Cultură aveam foarte multe formaţii, nu era cămin cultural, dar avea activităţi modeste, o paletă restrânsă de activităţi, dar cu oameni foarte talentaţi, foarte capabili. În această muncă trebuie să există o anumită ştachetă la care trebuie să te ridici şi care ţi-o dau de regulă cei care te conduc.

Pe urmă, într-o zi m-am chemat primul secretar, Mihai Marina, iarăşi un om deosebit, şi mi-a spus: „Măi, omule, în oraşul ăsta au venit ingineri, arhitecţi, doctori, profesori, ce le oferi tu. Ei au venit din centre universitare, cu viaţă culturală frenetică, ce le oferi tu?”  Avem doar jocuri populare. Astfel că m-am străduit să le ofer cât mai multe lucruri. Am ajuns să facem spectacole de mare amploare fără ajutor de afară. Am căutat să ne perfecţionăm. Am mers prin ţară la schimburi de experienţă să ne perfecţionăm, să învăţăm ceva. De la unii am învăţat ceva, de la alţii am învăţat să nu facem ca ei. Astfel, oamenii au avut altă deschidere pentru actul cultural. Când eşti şef , tu răspunzi pentru tot.

 - Câţi ani aţi lucrat la Casa de Cultură?

 - 13 ani şi ceva, până în 1983, când primul secretar, Mihai Marina, a vrut să mă ducă la vicepreşedinte la Comitetul pentru Cultură, cum era atunci. Vă spun sincer că am complotat cu primarul Weingartner să nu plec. Pe atunci, erai ales în funcţie de competenţă, nu puteai alege unde vrei să lucrezi. Când a trebuit să mă prezint la tovarăşul prim-secretar pentru verdict a doua zi dimineaţa, pentru că atunci ordinul era ordin, după-masă, pe drum m-am întâlnit cu un om foarte important, care mi-a spus să accept pentru că un refuz ar fi o pată neagră pentru mine, iar din vechiul post nu aveam unde progresa. Când am intrat la Marina i-am spus că aş rămâne cu sufletul la Casa de Cultură, dar accept propunerea. Când am ieşit, în anticameră, Weingartner m-a întrebat ce am rezolvat şi i-am spus că am acceptat. Astfel am ajuns la judeţ, unde am avut-o preşedinte pe doamna Floarea Iordan, pe care unii o discută pozitiv, alţii negativ. Eu vreau să spun că pentru cultură ea s-a zbătut extraordinar. A fost un luptător, un şef care ne-a apărat, care a căutat să ne promovăm. Funcţii înalte erau în văzul tuturor, toţi o discutau, toţi aveau păreri. Însă eu îi mulţumesc acestei doamne că mi-a dat mână liberă, dânsa fiind şi membră a Biroului Judeţean de Partid, era ocupată cu agricultura, astfel că era mai mult plecată. Eu mi-am făcut treaba de vicepreşedinte al culturii şi am căutat să rezolv problemele din cultură. Am căutat să adun în jurul meu toţi oamenii capabili, care voiau să facă ceva pentru cultură, nu m-au interesat alte criterii. Iar pe aceşti oameni i-am sprijinit foarte mult. De asemenea, am căutat să dezvolt baza materială a culturii. Pentru asta nu am făcut ilegalităţi, dar am fost puţin şmecher. Multe din unităţile care aparţineau de Comitetul Judeţean primeau un buget şi existau unităţi care nu cheltuiau bugetul pentru investiţii. La începutul lunii decembrie mergeam la judeţ şi întrebam dacă nu mai sunt ceva bani. Pe atunci trebuia să raportezi cheltuirea bugetului. Atunci, cei de la plan îmi spuneau, uite, ai bani de aici 100.000, de dincolo atâta. Atunci 100.000 era enorm. Cu aceşti bani cumpăram aparatură şi tot ce era necesar. Ultima acţiune pe care am avut-o, în decembrie 1989, cu domnul director Pahone de la Năsăud, am mers la Sighet şi am cumpărat scaune pentru aproape toate căminele culturale din judeţ. Eram pe drum când am auzit de fuga lui Ceauşescu. După Revoluţie am hotărât, împreună cu alţi colegi, să desfiinţăm Comitetul Judeţean pentru Cultură. Toţi colegii i-am repartizat pe la bibliotecă, pe unde s-a putut.  Am mers la prima şedinţă a FSN-ului, cum era atunci, m-am ridicat în picioare şi le-am spus că eu am făcut toate spectacolele de 23 august, şi aşa mai departe. Mi-am spus că ştiu ce am făcut şi am rămas, din partea FSN-ului să coordonez mai departe cultura. Am stat până la 1 februarie în FSN, când au venit colegii de la Casa de Cultură a Tineretului din Bistriţa şi mi-am spus că nu au director, vă rugăm veniţi director la noi. Le-am spus că le dau răspuns peste câteva zile, am mers şi m-am consultat acasă cu familia şi am acceptat. Aici am lucrat aproape  zece ani, până în 2002 practic, când domnul preşedinte Marinescu, cu domnul Mircea Prahase şi cu Barteş Domiţian, alţi oameni de cultură foarte valoroşi, m-au tot bătut la cap şi mi-au spus: „Vino, şi fă un Centru Judeţean pentru Cultură”.

- În tot aceşti ani cât aţi fost la Centrul Judeţean pentru Cultură aţi reuşit să schimbaţi mentalităţi, şi să faceţi o instituţie pe care mulţi din ţară ar fi dorit s-o aibă, şi unde au venit mulţi în schimb de experienţă.

 - Nu am putut să înţeleg niciodată, de ce după 1990 s-a spus, pentru că un om cultivat, un om raţional, nu poate să spună aberaţiile care s-au spus atunci, că această cultură populară este o porcărie, este sub orice nivel cultural, pentru că este emanaţia ţăranilor”. Păi, ţăranii sunt baza ţării, ei au ţinut ţara aceasta. Aceşti oameni ar trebui să citească pe Blaga, să citească pe Liviu Rebreanu şi pe mulţi alţii, care au scos în evidenţă calităţile extraordinare ale ţăranului, ţăranul naţional român. Ei au fost mereu majoritari. Cultura elitistă puţin mă interesează, dar nu ar fi putut exista fără această cultură populară. Când am venit să fac Centrul Judeţean, domnul Marinescu, care a fost colegul meu, fiind director la Muzeu, m-a înţeles şi m-a ajutat foarte mult. Fără el nu putea face acest Centru. M-a ajutat material şi mi-a dat un sfat bun, mi-a spus să fac centru de cultură populară. Acest lucru, eu aşa l-am înţeles şi aşa l-am gândit, este o instituţie a Consiliului Judeţean, care trebuie să facă cultură în teritoriu, nu să meargă în inspecţie. Am avut oameni valoroşi. Le-am spus oamenilor că niciodată nu vor fi experţi în cultură dacă nu probează în faţa oamenilor că sunt experţi în cultură, că ştiu să facă cultură. Pentru că oamenii asta aşteaptă de la ei, nu să critice, ci să facă ei, să adune oamenii şi să facă ceva. Un alt lucru important, noi nu puteam face nimic în teritoriu fără primari. Trebuiau cooptaţi primarii, să-i luminăm, să le arătăm ce înseamnă actul de cultură. Astăzi, primarii sunt cei mai buni animatori culturali. Oamenilor trebuie să le oferi cultură, trebuie să le oferi clipe de destindere. Pe urmă să nu uităm de preoţi. Preoţii, oamenii bisericii, au fost mereu oameni de cultură. Ceea ce n-am reuşit cât am fost director, n-am reuşit să atrag şcolile. Puţine şcoli am atras, ajutându-i cu staţii şi cu alte materiale când organizau câte o manifestare, să-i atragem spre noi. N-am reuşit să atragem elementul de bază care a fost cadrul didactic. Directorii nu prea organizau nimic, ne spuneau că sunt sătui de când organizau Cântarea României. Dar, să nu uităm că prin Cântarea României, cel puţin în judeţul nostru, s-a menţinut cultura populară. Dacă nu era Cântarea României, nu mai găseam nimic. Acest festival nu avea nimic cu Ceauşescu.

            - Aţi trecut prin multe încercări. Cum aţi reuşit să treceţi prin aceste încercări, când, deşi sufereaţi, aţi căutat mereu să ajutaţi, să fiţi alături de alţii?

             - Am considerat mereu că suferinţele mele sunt ale mele, nu ale celor din jurul meu. Nu am venit niciodată la serviciu trist sau supărat, ci doar cu un tonus bun pentru a da exemplu şi a-i mobiliza pe cei din jur. Am simţit mereu că ai mei colegi sunt aproape de mine, în special cei de la Casa de Cultură, când am avut un mare necaz, au fost alături de mine, căutau să mă protejeze de alte lucruri rele.  Dacă faci bine, ţi se întoarce binele. Dacă faci rău, o dată şi o dată ţi se întoarce. În viaţă mereu trebuie să te gândeşti să faci bine. Şi să faci bine înseamnă să te ajuţi pe tine şi pe alţii din jurul tău. Laudele, că am fost un director bun, eu n-am fost omul care să spun că eu am făcut, mereu am spus că acest colectiv a făcut. Am avut un colectiv deosebit, fără acea echipă nu puteam face nimic. Am lăsat la Centru o echipă de nota 10. Aceşti oameni au lăsat o impresie deosebită peste tot pe unde au fost, prin competenţă, dar şi prin modestia lor şi prin bunul simţ. În momentul în care au deschis gura, au fost experţi, au ştiut tot. Un director n-are voie să închidă gura colaboratorilor. Oamenii nu trebuie să se teamă. Un director care este temut de subalternii lui este un director slab pentru că nu lasă iniţiativa. În multe ocazii am spus colegilor mei: ai gândit mai bine decât mine, îmi retrag propunerea şi o facem pe a ta. Am spus asta în plen. După orice manifestare s-a făcut o analiză, unde am spus – dumneata ai greşit, dumneata ai făcut de nota 10. Omul trebuie să ştie dacă a făcut bine sau nu, nu-l laşi într-o nebuloasă, pentru că nu ştie despre ce-i vorba, ce-i de făcut. Toţi angajaţii trebuie puşi în valoare, altfel nu este un centru de cultură. Cultura trebuie gândită pentru că cultura este o creaţie a omului.

- Dumneavoastră nu v-aţi pensionat pentru că tot timpul mergeţi la diferite manifestări, sunteţi tot timpul implicat în actul cultural, aţi fost mereu alături de artişti şi sfaturi şi cu experienţa dumneavoastră. Vă mulţumesc.

 - Nu eu sunt valoros, aici judeţul este valoros.