C O N F L U E N Ţ E: Panait Istrati – începuturi literare

            De când am început să scriu?

            De mult: din ziua când d. Petre Moisescu, profesorul meu, fost director al şcoalei primare nr. 3 din Brăila, m-a învăţat cu părintească dragoste să citesc desluşit şi să înşir vorbele cu rost.

            Să-mi fie permis să aduc aici o caldă mărturie de recunoştinţă memoriei acestui blând apostol al învăţământului nostru primar, învăţământ din care m-am înfruptat şi eu. (Zic: memoriei, căci, deşi l-am lăsat în viaţă când am părăsit Brăila pentru ca să n-o mai revăd, nu cred să mai trăiască azi, fiind de atunci foarte înaintat în vârstă.) Şi mărturia mea, îndrăznesc s-o ofer spre meditare umililor dascăli care învaţă pe copii carte: dacă am reuşit să termin cele patru clase primare, bunătăţii acestui dascăl se datoreşte în primul rând (sublinierile aparţin autorului, n. n.), apoi aceleia a mamei mele.

            Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut, până la etatea de şapte ani, între unchii mei Anghel şi Dumitru, la Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină între pereţii ostili ai unei şcoli mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită. Din anul întâi, n-am mers la şcoală decât vreo trei luni, şi natural, am rămas repetent. Din al doilea, vreo şase şi iar am căzut sau, mai bine zis, n-am căzut deloc ci m-au trântit, căci nu m-am prezentat la niciun examen.

            Plecam de-acasă regulat, dar în loc să mă duc la şcoală, o luam razna peste câmpii la „moş Dumitrică”. De-acolo nu mă scotea nici cu boii. Venea biata mama, duminica următoare, plângând şi ruptă de trudă, să mă „ia la şcoală”. Şi răspundeam răstit că „mai bine mă duc la prins peşte ori la adunat gozuri”.

            Cauza acestei răzvrătiri era severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste care am dat în aceşti doi ani de eşec. Cum însă fiecare profesor trecea cu clasa lui mai departe, iată că în al treielea an mă simt prins de bunătatea d-lui Moisescu care, ducându-şi turma până la capăt, se întoarce dintr-a patra la a întâia, ca să ia de căpăstru un nou contigent. M-a luat şi pe mine cu vorbe calde, cu mustrări părinteşti şi m-a dus până la capăt fără să mai rămân repetent. Din când în când, vrăjit de frumuseţea bălţilor ori de nostalgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, cu toată bunătatea lui, şi-o tuleam. Întotdeauna găseam la dânsul iertare.

            Iertate să-i fie păcatele, că mult a iubit! Lui îi datorez scrisul şi cititul, singurele materii în care am fost atunci neîntrecut. Şi el a ştiut să le vadă, căci aproape regulat îmi punea nota zece şi se mândrea cu mine la toate inspecţiile şcolare.

            De calităţile astea de bun cititor şi bun scriitor, au profitat mult cumetrele mahalalelor de pe vremea şcolăritului meu. Câte nopţi de veghe petrecute cu Ghenoveva şi cu haiducii, câte lacrimi sincere smulse acestor suflete simple, dar nesecate în emoţie! Pe câţi ibovnici certaţi din iubire n-au împăcat scrisorile mele care mergeau la inimă ca mămăliga cu unt şi erau răsplătite cu „un cinci” (monedă, n. n.) şi cu sărutări înfocate pe obrăjori! Plângea şi mama de bucurie!

            Iată un debut precoce.

            Poezii, ca tot românul, n-am făcut. Ba, să nu mint: am făcut trei şi cu rost.

            Prima, la 15 ani. Era o rugăciune adresată lui D-zeu; îi ceream să mă lase să scriu:

Nu îţi ver să fiu vreun rege

Nici vreun mare împărat

Ci să-mi dai putinţa toată

Să exprim ce-am cugetat...

            Citind-o mamei, pe când călca gulere scrobite, şi afirmându-i ţanţoş că „aşa ceva nici împăraţii nu pot să facă”, ea a exclamat: „I-auzi, domnule, ce mai băiat am eu!” Şi s-a întors cu spatele, ca să n-o văd că râdea ironic.

            A doua poezie am făcut-o prin 1904, anul sosirii mele la Bucureşti cu Mihail Kazanski, rusul enigmatic cu care am legat întâia mea prietenie eroică. Negăsind niciun stăpân, ca să „debutăm”, ne-am aciuiat în biroul de plasare al lui Gheorghe Christescu, din strada Sfinţilor, unde am devenit amândoi „agenţi”, printre vreo alţi patru, toţi „ramanzangii” de gigantică talie.

            Fumam mucuri şi ne hrăneam exclusiv cu pâine goală, o cocă neagră de zece bani, bucuroşi când o aveam zilnic. Christescu era singurul care îşi permitea luxul unei porţii de varză cu carne. Privindu-l cum mânca, scuipam pe ciment. Lupta şi el greu cu viaţa şi, dacă nu putea să ne ofere câte o porţie de varză, n-a lipsit niciodată de a da unui flămând cei zece bani necesari „potolirii ramazanului”.

            În ajunul acestui an nou, 1904, stam toţi trişti şi nemâncaţi. Zadarnic alergam toată ziua prin zăpadă cot la cot cu servitorii şi slujnicele: când ne duceam, după opt zile, să „încasăm” taxa de 5 lei, din care 2 erau ai agentului, încasam ocările „cocoanei”, veşnic nemulţumită.

            În seara aceea aveam ochii plini de bunătăţile expuse prin vitrinele consumurilor, ghetele pline de apă rece şi maţele goale. Mihail, meşter în ale mizeriei, îmi suflă la ureche:

           – Mă Panaite, mâine se duc cu dai-boje toţi factorii şi măturătorii. Dacă ne-ai ticlui tu o poezioară! Am copia-o cât mai caligrafic şi ne-am duce cu ea să urăm ani mulţi întru stăpânirea lumei acelora care ne flămânzesc. Şi poate c-om mânc şi noi mâine o varză cu carne!

            Am ticluit-o cu elanul ce-ţi dă perspectiva unei mâncări calde pe care o doreşti de mult. Nu-mi mai amintesc decât o strofă de la mijloc:

Servitori şi servitoare,

Din birouri de plasare,

Noi, aceşti agenţi de rând

Vă servim din când în când.

            A doua zi, la prânz, aveam fiecare „agent” câte 3-4 leişori în buzunar; şi am mâncat şi noi, în ziua aia de întâi ianuarie 1904, o varză cu carne de purcel... „de-i tremura şoricul”, am băut vin de „patru bani chilul” şi am fumat „tutun adevărat”, nu „lăcuste”.

            A treia şi ultima mea poezie.

            Acelaşi an.

            Sătul de-a avea a face cu harţagul tuturor stăpânilor, m-am hotărât să încasez numai pe al unuia, dar care, cel puţin, să mă hrănească; şi am intrat „fecior în casă” la junele domn avocat Victor Duculescu, haiduc cu părul creţ, fercheş şi mândru ca un păun. (Dacă trăieşte şi e sănătos, îl salut aici cu franceză politeţe!)

            Domnul Duculescu locuia cu mama d-sale în strada Brezoianu, alături de simpla căsuţă a lui V. A. Ureche, scriitorul care mă vrăjise cu nuvela Deşcă Pintilie, publicată în Universul literar.

            Ureche murise de curând şi moartea lui mă lăsase dezolat. Tot de curând, Carol Scrob (ori Smara? cela revient au même) publicase un acrostih: Ferdinand, prinţul moştenitor de atunci. Repede fui obsedat de ideea să-i fac şi eu unul lui V. A. Ureche, mai ales că vecinătatea locuinţei pustii a decedatului mă impresiona adânc. Nu puteam să-l fac seara, căci mi se impunea să sting lampa şi să mă culc. Aşa că, cu hârtia şi creionul în buzunar, îmi compuneam acrostihul pe când măturam odăile ori spălam vasele, combinând poezia cu slugăria şi ferindu-mă de stăpâni. Iată-l, atât cât îmi amintesc:

Vrednic! Fala ţării noastre ai fost şi vei fi,

Arma-ţi, pana ta din mână, în veci nu va pierii!

Uită-te cum neamul nostru pe lângă tine trece

Rănit, şi lacrimi varsă pe-a ta piatră rece.

Eri erai, lucrai cu suflet, cu minte şi cu pană.

Cine ştia c-azi nu vei fi? O, moarte. Eşti tirană!....

            După cum se vede: patriotism sadea. Nu eram încă socialist şi-mi iubeam ţara aşa cum o iubesc azi, când sunt, nu socialist, ci un revoltat care ar trimite la scos cărbuni atât pe burghezi, cât şi pe „socialiştii” lor de carnaval.

            Cu şorţul alb după gât, dereticam prin casă, scoteam acrostihul şi-l admiram, când, într-o zi îl pierd! A doua zi, în vreme ce măturam curtea cu târnul, iată că apare d-l Duculescu în pragul casei şi începe, spre marea mea confuzie:

            – Vrednic! Fala ţării noastre ai fost şi vei fi! – Bâţ Catinco că ţi-ai frânt fusul! Ce, mă, tu eşti poet?!

            Da, nu vă fie cu supărare, cinstiţi boieri... Poet! Pe malurile Senei am fost numit „grand poète romancier”, pe când la Bucureşti am rămas, după cât se pare, pentru unii, numai” hamal de la Brăila”.