C O N F L U E N Ţ E: Radu Petrescu – 88: „Nu pot face deosebire între viaţă şi literatură”

          1953

          25 ianuarie

          Prundu Bârgăului. Continuă să ningă de azi-noapte, iazul e îngheţat şi moara în zăpadă, munţii în nori fără contur. Încep programul gândit ieri în amănunt şi a cărui necesitate o simt de mult pentru resociabilizarea mea viitoare. În drum spre iaz alerg, aleg gânduri senine, la întoarcere fac un scurt ocol prin câmpul de pe celălalt mal, de unde încerc să văd spre Miroslava, Căsariu. Adela găteşte, chipul ei drag e serios, concentrat, foarte matur, poartă pantofi cafenii, ciorapi lungi albaştri, o fustă gri şi jerseu alb, cu guler, mâneci şi nasturi verzi. Părul lăsat pe spate, prins deasupra cefei cu o panglică roşu-închis, în culoarea vişinelor târzii. Ce curios, mă aflu exact în situaţia dorită şi descrisă în iulie 1949 proiectând jurnalul pădurarului. Literatura mea însă, observ, este viaţă. Unitatea mi se pare evidentă, mă scuteşte de multe dureri. Azi-noapte am citit din notele vechi, ce rău scrise, dar ce cărţi vor ieşi de aici! Exclamaţii pe care mi le iert ţinând socoteală că atâţi ani în fiecare zi am scris altele, inverse. Dar sistemul entuziasmului pentru realizări trebuie să înceteze, e mai periculos decât cel al disperării. În fond, Didactica terminată, mă aflu într-un gol de aer, vechiul meu personaj ridicol reapare, ceea ce face necesară reluarea însemnărilor mele zilnice.

          28 ianuarie

          Zi neobişnuit de bogată, lecţii bune, copii inteligenţi şi apropiaţi. Şi totuşi, zic privind în urmă la ce scriu, prin ce e bogată această zi? Am cărat lemne în casă cu cotarca, am fost activ. Ce curios că s-a găsit în lume cineva care să creadă că există oameni de prisos, oameni atât de lipsiţi de umanitate încât să dispară fără a provoca în lume nicio tresărire. Simptomatic. Ideea omului de prisos pare a fi îndepărtat flaubertiană, naturalistă, diluată până la dispariţie cu apă de flori umanitară. Întrebare: ce puncte de vedere absurde, ce literatură se face? Literatura pe care o ştim şi care are, slavă Domnului, destui admiratori, pentru că mulţi sunt cei care citesc pentru a afla numele şi descrierea a ce li se pare a fi „cazul”lor. Acum trei zile am notat că la mine nu pot face deosebire între viaţă şi literatură. Aceste două lucruri sunt identice de la un moment, când am devenit interior lumii şi m-am instalat astfel între Idei. Doruri de-o clipă, imediat uitate, se împlinesc mai târziu ca de la sine, printr-un mecanism de neînţeles, aş crede într-o intervenţie de sus şi poate că e timpul să-mi lămuresc aceasta. (…)

          27 februarie

          Program la şcoală până după 6 seara (dela 8 dimineaţa), după o tonică şi completă relectură a unor hârtii. După-masă, şedinţă în chestia cărţilor „interzise” care au fost găsite la nişte elevi. Prostii. Directorul o repede de două ori, violent, pe P. să iasă de după uşă, de lângă sobă. Singurul lucru pe lume care merită seriozitate este opera. Dacă aş fi ştiut asta acum zece ani în vară, acum nu m-aş fi aflat în Prund. Dar nu regret. Traiectul care m-a adus aici (şinu-i cea mai proastă soluţie, la urma urmelor!) are frumuseţea şi preţul lui, sunt încredinţat. Mă regăsesc astăzi în definiţia mea. Nimic n-am pierdut. Cézanne a trăit toată viaţa în fundul unei provincii şi nici el n-a fost diminuat. Toate aceste însemnări sub stema aerului văzut de dimineaţă, a unui cer subţire-albastru pe care trece o imensă banchiză de trandafiri palizi. Peste Heniu. Şi a noii mele dragoste pentru Adela.

          Joi, 19 [martie]

          La şcoală de la 8 dimineaţa, până la 8 seara. Citesc într-o recreaţie caiete cu însemnări zilnice ale celor dintr-a şaptea. În fiecare dimineaţă, la sculare, Ema îşi face autodeservirea. Am văzut la George Magda un desen demn de Brugel. Zi curată de primăvară, aer uşor. Curând se va auzi şi cucul. (…)

          Luni, 30 [martie]

          Mă întrebaţi cum va fi cartea mea viitoare, romanul pe care-l voi scrie pentru a urma „Didacticii” în raft? Iată. Între coloane de piatră, vase mari de sticlă subţire puternic luminate de un soare invizibil şi o draperie de mătase roşie cu flori discrete pe ea – în fund, într-un colţ, un triunghi albastru, cerul adânc al unei după-amieze de august. Iar pentru a tempera declaraţia aceasta absolut ciudată, spun că domnul albu, dirigintele clasei a V-a B, a cerut pentru ziarul de perete o compunere despre vacanţă; compunerea Mariei Cristea se încheie astfel:

          „Clopoţelul sună,

          Toţi copiii se adună,

          În bănci ei aşteaptă

          Profesorul de română.”

          28 aprilie

          Astăzi au înflorit toţi vişinii, cireşii, nucii şi merii. Parfum puternic, delicios. Între crengile lor albe am văzut, în spatele morii, de peste munţi, răsărind lunaatât de mare încât împrejurul ei aerul se învineţise tot. În jur, munţii, vulcani vechi, stinşi acum, fac o Japonie halucinantă.

          29 aprilie

          Titlu provizoriu pentru notele pe care le încep astăzi: „Romanele viitoare”. La 7 seara, totul e înfrunzit, cerul e de aur cu funduri schiţate. Un scriitor care ar fi şi miliardar şi-ar putea oferi un cor de lăudători, recrutaţi prin Mica publicitate, căruia să-i citească zilnic operele şi ei, corul, masat într-un colţ al încăperii, să se epuizeze, neobosit, în aplauze, strigăte şi gemete de extaz. Cor mixt.

          5 mai

          Zi fără evenimente, cu dimineaţă ploioasă şi după-amiază lină. Munţii de pe care fumegă ceaţa, norii ieşind din toate văile lor păduroase, zburând de pe toate piscurile, iată un spectacol nou, de început de lume, pe care îl datorez Prundului. Adela poartă rochia verde.

          8 mai

          Recensământ al copiilor de la 1 la 14 ani. Merg pe o ploaie în toate părţile, umflată de vânt, singur, până sub Heniu, pe fantasticile uliţe ale Secului, strâmte, cotite, întretăiate în toate direcţiile. Urc şi cobor în văi adânci de-mi vine ameţeală şi, deodată, aşezat pe labe groase, vaste, de piatră împădurită, mă aflu în faţa muntelui, care fumegă din nori, eu însumi într-un nor, cu zăpadă în jur. Pe zăpadă vine spre mine un băiat cu doi câini, apoi într-o casă de bârne întunecoasă, , curată, caldă, luxoasă de ştergare, cu lumina albă intrând pe ferestruici, mă aflu între două surori solide, misterioase, de o infinită frumuseţe sălbatică.

          Vineri [15 mai]

          Paraschiva Surcel, din Tiha, eleva mea dintr-a cincea, mi-a dat în drum caietul ei de română. Iată „Descrierea unui cerb”: „Când am mers în pădure, am văzut un cerb. Avea nişte coarne ca nişte crengi ale unui copac. Când m-am uitat, urechile lui erau verzi şi ca un brusture. Fugind el printre copaci deşi, numai coada i-o mai vedeam. M-am uitat lacoadă şi n-am ştiut cu ce s-o compar; tot în acelaşi timp a fost acolo lângă mine un pin. Iar atunci m-am uitat la coadă şi am văzut că seamănă cu o creangă mare de pin şi coada era stufoasă ca şi pinul.”

          Duminică, 17 [mai]

          La 6 fără 15 minute, întors de la Bistriţa şi aducând apă de la puţ, pe malul iazului, m-a adiat, venind spre casă, un parfum de floare de cireş, pământul transparent. Folosim limba lui Negruzzi, a lui Creangă, Eminescu, o Românie a artei, peste trei sute de ani, alături de Grecia, Roma şi Franţa în eternitate. Dar cu siguranţă despre acest sentiment foarte bun nu trebuie să vorbesc, e unul dintre acele lucruri esenţiale, puţine, care se tac.