Cornel Cotuţiu: Am fost dintotdeauna un incomod

Rep.: - Domnule profesor Cornel Cotuţiu, astăzi, în ceas aniversar, vă urăm în numele cititorilor noştri şi ai dumneavoastră „La mulţi ani cu sănătate şi bucurii”. Pentru că suntem într-un moment de sărbătoare, am vrea să pornim discuţia noastră de la cuvântul „acasă”. Ce înseamnă „acasă” pentru Cornel Cotuţiu?
Cornel Cotuţiu: - Pentru mine acasă nu înseamnă numai Beclean ci şi Dumbrăviţa, apoi, cu trecerea timpului, şi alte locuri din ţară şi de peste hotare unde am întâlnit români care-şi trăiesc condiţia de acasă, cu referire la România, cu cele mai adânci simţăminte. În ceea ce priveşte copilăria, mi-am făcut-o acolo unde m-a adus barza, la Beclean. Am fost tot timpul sub grija părinţilor mei, a mamei, a tatălui, dar şi a învăţătorilor. Copilăria mea a fost un fel de zbenguială nevinovată, trăind-o după război. Astfel se face că principalele noastre jocuri erau legate de război. Am fost marcat de interesul mamei mele pentru lectură. Ne rostea, mie şi surorii mele, balade, poveşti populare sau alte povestiri din cărţile de la bibliotecă.
Rep.: - Am ajuns la cea mai scumpă persoană de pe lume, mama. Ce înseamnă mama pentru Cornel Cotuţiu?
C.C.: - Mama a fost, în tinereţea ei, destul de crudă, menajeră într-o casă din Bucureşti. Când a revenit acasă avea un geamantan greu. Reţin mirarea unei mătuşi atunci când mama a deschis geamantanul, în loc să vadă rochiţe acesta a fost plin de cărţi. Deschiderea mea spre lumea cărţilor se datorează mamei. Ţin minte cum citea din Anna Carenina, lângă tata, în timp ce el, pantofar fiind, lucra la păpuci. Toate acestea, probabil, m-au marcat, cu timpul încurajându-mi orice aplecare spre citit şi spre scris. Mama a fost foarte mândră în anul debutului meu, 1964, în „Tribuna” cu o povestire şi, mai apoi când am lansat prima carte în 1978. Era atât de emoţionată încât n-a rezistat să stea în librăria din Beclean şi a ieşit afară cu lacrimi în ochi. Ţinea foarte mult la condiţia mea de intelectual şi om al scrisului.
Rep: - Câţi copii aţi fost la părinţi?
C.C.: - Eu şi sora mea, în ordinea venirii pe lume. Mai cuminte a fost ea, eu eram mai zglobiu şi neastâmpărat şi am provocat, din păcate, fără voia mea, necazuri în familie de-a lungul şcolii, inclusiv la facultate. Aşa s-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit, liniar, calm.
Rep.: - Sunteţi un spirit liber, un revoluţionar?
C.C.: - Am fost dintotdeauna un incomod, un om care a provocat probleme celor din jur, dar nu fiindcă a vrut, ci datorită temperamentului excentric, fie pentru că nu executam nişte ordine, fie că gândeam altfel.
Rep.: - Este o povară talentul pentru arta scrisului?
C.C.: - Depinde cum priveşti lucrurile, dacă conştientizezi că ai talent sau nu. Uneori trebuie să vină un străin să-ţi spună că lucrurile pe care le faci sunt bune. Cei din jurul tău pot să hotărască dacă ai talent. Talentul în artă se poate manifesta atât în cântec, cât şi în pictură, literatură.
Rep.: - Interpreta Lucreţia Sânmihăian a doinit dealurile Dumbrăviţei iar dv. aţi scris despre acestea. Îmi amintesc că la rubrica „la noi” povesteaţi despre Cornu Pietrii şi locurile care au dat din piatră seacă o mulţime de intelectuali. În acelaşi timp, aţi avut întotdeauna cuvinte frumoase şi pentru oamenii care au rămas acasă să ducă mai departe veşnicia locului.
C.C.: - Pentru mine, Dumbrăviţa este de la 10 ani un loc de miraj, de reconfort sufletesc şi spiritual. Este acel cuib al visurilor, cum i-a zis Liviu Rebreanu localităţii Maieru. La 10 ani tata m-a luat de mână şi am trecut din Beclean, prin nişte poieni, şi m-am trezit deasupra Diugului. Am coborât Pa Sarata la prima familia a neamurilor mele. Tata a crescut în casa rămasă unchiului Gavrilă Cotuţiu. Am ajuns la poartă şi am strigat „Şert îi laptele” şi mătuşa Irina a răspuns „Amu îl pui la şert”. Şi de atunci, ani de-a rândul, am ajuns la Diug, cu îi zic oamenii Dumbrăviţei. Acolo am avut verişori superbi – Ion şi Valentin, care nu mai sunt acum, însă mai am pe Vasile, apoi de-a lungul timpului unchii şi mătuşile m-au răsfăţat, iar eu am dorit să mă integrez în familia lor, de aceea am şi fost cu vaca la păscut, la cules de porumb, am dormit în pănuş, pâţâiene cum le zic diuganii. Nu mai zic de întâlnirile anuale de Sfânta Marie la Dumbrăviţa, care erau celebre cel puţin din trei puncte de vedere: slujba de la Biserică, susţinută de o mulţime de preoţi, toţi fii ai satului; jocul de la şură, unde am văzut pentru prima dată în viaţa mea învârtite şi bărbuncuri; şi apoi acele baluri unde veneau intelectualii locului, dar şi tineri din Năsăud, Dej sau Beclean. Atunci nu erau curse care să te lase la podul Diugului, urcai dealurile ca să ajungi la bal. Era o fascinaţie pentru această petrecere, ocazie mai ales ca tinerii să se întâlnească. O veselie şi o bucurie nemaiîntâlnită. Mereu mergeam cu neamurile mele, inclusiv cu soţia, şi rămâneam spre dimineaţă să dormim în fân, iar dacă mai venea şi o ploaie. Era superb să auzi cum bate ploaia pe acoperişul podului de la grajd.
Rep: - Cât v-a influenţat acest sătuc în scrierile dumneavoastră?
C.C.: - În anul centenarului Liviu Rebreanu a mers un autobuz de dascăli spre Târlişua. Era cu noi regretatul profesor Ioan Ilieşi. Când am ajuns în dreptul satului Dumbrăviţa anunţa la microfonul de la bordul autobuzului: „Priviţi în dreapta, aici este Dumbrăviţa, localitatea unde s-a născut profesorul Cornel Cotuţiu”. Pe mine barza m-a adus la Beclean, dar am fost de mândru că sunt considerat ca aparţinând acestui sat. Din toată experienţa mea în legătură cu oamenii de acolo, fireşte că am avut de câştigat, viziunea mea despre lume schimbându-se într-un mod pozitiv.
Rep.: - Dacă mama este cea care v-a influenţat dragostea pentru literatură, cine este cel care v-a descoperit talentul scriitoricesc?
C.C. Iniţial, am tras-o tare spre arte plastice. La absolvirea clasei a VIII-a eram pregătit să mă duc la Liceul de Arte Plastice din Cluj. O profesoară i-a spus tatălui meu: „Ce e aceea pictor? Daţi copilul spre o meserie”. Tata a fost sedus şi nu mi-a mai dat voie să mă duc la Cluj. Am urmat liceul la Beclean şi vreau să vă spun că întotdeauna când eram în clasă scriam pe caiet şi gânduri de-ale mele, astfel încât pe lângă formula H2O la chimie sau pe lângă lecţia despre Mihai Viteazul la istorie, scriam şi ce-mi trecea prin cap. Persoana care m-a încurajat şi mi-a dat elan şi m-a îndreptat spre scris a fost formidabilul profesor Petre Săplăcan, tatăl lui Radu Săplăcan. Nu l-am avut nici măcar un minut la catedră, dar a fost unul dintre cei mai buni sfătuitori ai mei. Povesteam mult despre rolul literaturii, despre experienţa lui de la Bucureşti. Primele mele texte au trecut pe sub ochii lui. Atunci când, student fiind la Cluj, veneam acasă, mă duceam la el la practică, parcă acum îl văd cum spunea: „Am de predat substantivul la clasa a V-a. Hai să vedem cum te descurci”. A fost un om căruia îi voi rămâne veşnic recunoscător.
Rep.: - Dacă dumneavoastră „desenaţi” caietele în timpul orelor, devenind profesor, aţi avut astfel de elevi buni la literatură?
C.C.: - Trebuie să vă spun că nu m-aş fi supărat pe ei dacă mai aveau şi alte preocupări atâta timp cât erau atenţi şi la oră. De-a lungul carierei de dascăl am avut parte de foarte multe clase alcătuite din adolescenţi dornici de studiu. Am avut catedră la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Dumbrăviţa şi m-am bucurat de o clasă a XI-a de informatică. Erau atât de nesăţioşi de literatură, de dialog cu mine, încât bibliografia pe care le-o dădeam era o nimic toată, o parcurgeau fără reţinere. Cred că cea mai mică medie a fost de 8. Când aveam o lucrare mă gândeam ce chichiţă să le dau pentru a nu-mi umple pagini întregi, însă oricum făceam subiectele erau foarte bine dezvoltate de ei. Mi s-au repartizat clase la filologie, la Beclean, însă lucrurile erau cu două tăişuri. O parte dintre elevi îmi mărturiseau, la începutul clasei a IX-a că au optat pentru filologie de spaimă faţă de fizică şi chimie, li se părea că aici e floare la ureche. Însă, în patru ani aflau cât de complicat este să fii cu adevărat filolog.
Rep.: - Am sărit etapele, doream să vă întreb de prima catedră…
C.C.: - Ca absolvent de Filologie am fost chemat la Galaţi, acolo făcându-se repartiţia pe ţară de către o comisie care avea ca şef pe criticul literar Alexandru Piru. Tocmai atunci se înfiinţaseră judeţele şi ni s-a comunicat din start că judeţul Cluj era închis. Eu eram căsătorit la Huedin şi soţia era însărcinată. S-a apropiat de mine un proaspăt inspector de la Satu Mare, care mi-a spus că are o catedră la Hribi, la 13 km de Satu Mare. Mi s-a părut o denumire nostimă şi am optat pentru această localitate, mai ales că la Satu Mare era şi poetul Radu Ulmeanu, actualul director general al revistei „Acolada”. M-am dus la Hribi şi vreau să vă spun că cei 13 km trebuiau parcurşi pe jos. Cu excepţia satului Corvineşti, unde în 62 am fost pentru prima dată suplinitor, satul Hribi a fost cel mai nămolos dintre toate locurile pe care le-am cunoscut. Am reuşit, însă, după un timp, să fac un schimb şi să ajung la Călăţele, un sat sub poalele Apusenilor. Acolo am trăit cele mai mari satisfacţii, fiind tratat de moţi într-un mod deosebit. Începuturile mele de carieră profesională se leagă de Călăţele, unde m-am simţit împlinit, fără reţinere, în postura mea de profesor. În 1974, stând de vorbă cu soţia, ne-am întrebat de ce stăm aici şi nu ne întoarcem la Beclean. Am hotărât ca împreună cu cele două fetiţe să revenim acasă. Am luat un camion interminabil, în care ne-am pus lucrurile, şi aşa se face că în anul şcolar 1974-75 eram profesor la Şcoala Generală Bozieş, apoi la Liceul Metalurgic Beclean, care mai apoi s-a unit cu Liceul Teoretic, devenind, cu timpul, Colegiul Naţional „Petru Rareş”.
Rep.: - Câteva cuvinte despre familia dumneavoastră
C.C. – Pe doamna am cunoscut-o în clasa a IV-a, fiind colegi de clasă până la terminarea liceului. Era fiica primarului oraşului. A ales să urmeze cursurile de asistent medical, iar eu cele de dascăl, însă ne-am păstrat relaţia afectivă şi, la 22 ani am devenit soţi, iar la 23 tată, în timpul facultăţii. Nunta noastră a fost la Beclean, cu elemente tradiţionale. Îmi amintesc că atunci când în biserică mi s-a pus pe cap coroana de mire, naşul meu, regretatul profesor Salutiu Mizgan, mi-a spus că semen cu Decebal. La nuntă au venit multe neamuri petrecerea fiind în curtea socrilor. Nu vă spun că am beneficiat inclusiv de datul găinii. Corina, fiica cea mare, a terminat liceul la Beclean, apoi Biologia la Cluj şi a fost profesoară la Liceul Sanitar Bistriţa. S-a căsătorit şi a hotărât, împreună cu soţul, să treacă Atlanticul, fiind stabiliţi la Montreal, unde lucrează într-un trust de farmacie naturistă. Are un depozit de care răspunde, catalogând ceea ce face cu 3 F: Îmi este foarte greu; îmi place foarte mult ceea ce fac şi sunt foarte bine plătită. Nepotul cel mare, care are acum 16 ani, s-a născut la Bistriţa şi a plecat la 3 ani de aici. Îmi amintesc că o dată, la plimbările noastre prin oraş, a văzut într-o grădină o conopidă şi a spus: uite, varză cu brânză. Am doi gineri, amândoi se numesc Alin, lucru destul de rar. Alin din Canada este inginer la reţeaua de metrou din Montreal, la informatică. În casă se vorbeşte româna, iar copilul cel mic, când este chemat la culcare spune „numai un pic, vreau să regardez până la capăt filmul ăsta”, adică un fel de româno-americană. Cea de-a doua fată a venit pe lume în 1971 şi, se spune că, oricine o vede o şi cunoaşte că este a mea. Semănăm foarte bine. A urmat şi ea Liceul Sanitar şi apoi Medicina. Din partea ei am două fetiţe, una studentă în clasa a IV-a şi cea mică tocmai a intrat la şcoală. Ginerele Alin a terminat Institutul de Arte Plastică, s-a specializat în iconografie. La Podirei există o mică biserică la şosea, o bijuterie în ce priveşte pictura interioară realizată de Alin. A pictat la Rohia, Baia Mare, Cluj, nu pot fi decât mândru că este foarte talentat. Ei sunt mai aproape de mine, fiind stabiliţi la Beclean.
Rep: - Dacă fetele nu au mers pe latura filologică, alegând medicina, ce spuneţi despre cei patru nepoţi?
C.C.: - Cred că mă vor moşteni, cel puţin Ioana, fetiţa din clasa a IV-a. În discuţiile cu învăţătoarea Blaga mi s-a confirmat faptul că are deschidere spre literatură şi curiozitate spre scris. Sper să fie aşa, nu ştii de unde sare ţandura.
Rep.: - Vă mulţumesc pentru ac este confesiuni, am dorit să purtăm o altfel de discuţie legată în primul rând de omul Cornel Cotuţiu, pentru că despre scriitor s-au spus, de-a lungul timpului, multe cuvinte frumoase. Vă dorim multă sănătate şi aşteptăm cu mare drag proiectele dumneavoastră viitoare.