Vasile Jimboreanu, omul ce a realizat un fond documentar unic în ţară, la 80 de ani: Fiecare cuvânt al meu izvorăşte din inimă

            Rep.: - 80 de ani de viaţă. În ceas aniversar, întreg colectivul Palatului Culturii Bistrița, alături de managerul, prof. dr. Dorel Cosma, vă dorește sănătate, bucurii şi împliniri. Aceleaşi gânduri şi din partea noastră. De-a lungul vremii aţi fost un colaborator al ziarului nostru, însă de prea puţine ori am vorbit despre dumneavoastră. Mereu au fost în prim-plan alţii în articolele pe care le-aţi semnat. Vreau azi să vorbim despre dumneavoastră şi să pornim de la cuvântul acasă. Unde v-aţi născut, unde vă sunt rădăcinile?

            Vasile Jimboreanu: -  Mulţumesc pentru urări şi gândurile bune. Aprecierea este reciprocă. Sunt bârgăuan, îmi trag rădăcinile din Bistriţa Bârgăului, din Blidireasa. Am scris câteva versuri, pe care le-am citit la banchetul de la sfârşitul clasei a XI-a: „De eşti născut pe-un deal cu vârful între munţi/ Ce ca-n val în jos se lasă contrast făcând cu acele frunţi/ Ce-n sus se urcă/ Lumea-i joasă/ Eu văd sătucu-mi strămoşesc/ Tihnit pastel, bătrânul leagăn/ Din care am început să cresc un brăduţ/ Un frate geamăn”. Iar în continuare, bradul a rămas la geamul casei ca să păzească şi eu am luat calea oraşului. Am ajuns la Bistriţa, de la vârsta de 5 ani, pentru că am fost înfiat de o mătuşă de la Bistriţa, o soră de-a mamei care nu avea copii. Mama a rămas cu ceilalţi doi fraţi ai mei acasă, pentru că era singură acasă, pentru că tata era pe front. Lumea este obişnuită cu numele de Vasile Jimboreanu, dar în documente sunt Mintea Jimboreanu Vasile, Mintea fiind numele părinţilor mei adevăraţi.

Rep.: - Aţi spus că acest lucru a avut anumite repercusiuni asupra dumneavoastră. A  reuşit mătuşa să aibă o dragoste de mamă faţă de dumneavoastră?

V.J.: - Tocmai din cauza asta nu m-am putut abţine să nu arunc o undă de regret, pentru că din cauza felului ei de a fi, neînţelegând relaţia mamă-copil şi-a exprimat duritatea în relaţia cu mine. Dorinţa de a scăpa de mediul creat de mama vitregă m-a făcut să învăţ şi noaptea pe ascuns, la lumina jarului din sobă,  ca să ajung la facultate. Era singura şansă de a scăpa de ei. Tatăl meu adoptiv era bun, dar şi el era sub papucul  mamei mele.

Rep.: - Şi iată, peste timp aţi devenit un om al sportului, un om al scrisului, care a aşezat aşa cum trebuie sportul şi cultura bistriţeană într-o arhivă deosebită.

            V.J.: Am practicat sportul de performanţă,  fotbalul, până în anii studenţiei. Sunt profesor de istorie-filozofie. Mi-am lăsat catedra, în 1971, şi m-am apropiat de gazetărie. Aici m-am ocupat tot de sport, pentru că am răspuns de pagina de sport a ziarului judeţean, Ecoul. La început m-am apropiat de fotbal, pentru că am fost fotbalist la echipa fanion a Bistriţei, Gloria, dar pe urmă, treptat-treptat, scriind şi din alte sporturi, am ajuns să le îndrăgesc. În 1980 mi-a venit ideea de a lăsa după mine ceva care să rămână după mine, am trecut la crearea unui fond documentar din toate sporturile. Nu doar sportul la nivel de judeţ, ci şi sportul practicat în ţară şi în lume. Fără falsă modestie, toţi miniştrii Sportului au fost aici şi ştiu de existenţa acestui fond documentar. Şi mă bucur, pentru că Alexandru Mironov a catalogat acest fond documentar ca fiind cel mai mare din ţară.

Rep.: - Revenind la studii. Unde aţi făcut şcoala?

V.J.: - La Şcoala Elementară, Liceul Mixt, actualmente „Liviu Rebreanu”. Am fost prima promoţie.

Rep.: - Ce a reprezentat pentru dumneavoastră acest liceu?

V.J.: -  Mai întâi liceul, ca şi construcţie, era impunător. Dar acolo mi-am găsit locul fără a ara şi a semăna, de acolo am ajuns să culeg roade. În toţi anii am cules şi de abia aşteptam să plec de acasă şi să ajung la şcoală. Era un mediu în care mă simţeam bine. Îmi plăcea să cunosc cât mai mult, nativ. Când am terminat 7 clase, poza mea era pe peretele unde erau afişaţi elevii fruntaşi din clase. Dar mama mea nu m-a felicitat niciodată. Când am terminat clasa a 7-a, nu m-a lăsat la admitere şi vroia să mă trimită să mă fac meseriaş. Tatăl meu vitreg era meşter zugrav, un meşter de elită. Am lăsat cartea şi am trecut la meseria de zugrav, unde m-am şi calificat. Prima mea meserie este cea de zugrav.  Dar am avut marele noroc că în acea vară s-au pus bazele liceului seral la Bistriţa. Şi am beneficiat de legătura care exista cu familia preotului Virgil Guţu. Pentru că mama ne ducea în fiecare duminică la biserică, ca să nu mergem la fotbal. Astfel că preotul Vuţu, ştiind atmosfera care era şi ştiind ce hram port, a povăţuit-o pe mama să mă înscrie la liceu, speriind-o că dacă nu sunt cu tata, cu Ionuc, pot ajunge într-o companie proastă la un bufet, la băutură şi ţigări, dar aşa, sunt la şcoală. Mama vedea tot timpul în mine în derbedeu. Dar asta a fost momeala preotului. El m-a îndemnat să mă înscriu la liceu, spre marea mea bucurie. Lucram în echipa tatălui meu, care mă lăsa de la ora unu acasă, şi de la ora 5 mergeam la şcoală. Am locuit pe str. Împăratul Traian. Nu pot să nu amintesc de alte două episoade care sunt reprezentative în ceea ce priveşte relaţie mea cu mama vitregă şi repulsia ei faţă de şcoală. Eram în ultimul an, în cls. a XI-a, în luna iunie. Mai erau vreo trei săptămâni până când terminam cursurile. Noi locuiam la numărul 4, iar lângă noi, la nr. 2, era o altă familie care avea fata tot la liceul seral, colegă cu mine. Am fost patru clase de câte 40 de elevi. Profesorii erau foarte severi, uneori avea şi cinci ore pe zi, iar vineri 6 ore, până la ora 11 seara. Aveam aceleaşi cursuri ca şi cei de la zi, mai puţin limba latină şi limba franceză. Mama făcea curat în grădinuţa cu flori, printre straturi, se lucra în curte şi a trecut o altă vecină, care stătea în capăt de stradă, şi s-a oprit să stea de vorbă cu mine. Colega mea a ieşit pe stradă să plece la şcoală. Era 4,15. Ea pleca mereu mai repede, pentru că trecea pe la Sfântul Anton să se roage, pentru că era corigentă la două materii.  Vecina i-a dat fiicei un buchet de flori să ducă la şcoală şi la biserică. Vecina i-a spus mamei că elevii buni duc la profesori câte o floare pentru că acum se termină şcoala. Când a auzit mama de elevii buni, parcă a electrocutat-o. Mi-a aruncat o privire, a venit şi mi-a tras două palme, pentru că-i făcea plăcere când mă lovea, şi mi-a spus că sunt derbedeu. Nici nu apucam să spun nimic. Mi-a spus că vecina e bună şi eu sunt derbedeu. Mama nici nu ştia că sunt bun la învăţătură.

Rep.: - Nu i-aţi spus?

V.J.: - Nu, nu-i puteam spune nimic, pentru că nu-mi dădea voie să vorbesc în faţa ei. În Bistriţa apărea ziarul săptămânal „Avântul”. Trece o săptămână şi, era 2 iulie 1959. Peste drum de noi stătea familia Crucin. Domnul a fost lucrător la Poştă, atunci pensionar. Trece vecinul Crucin, ne salută şi spune „Ei, băieţică, băieţică, ce mare eşti tu şi de lauda noastră. Mama a ciulit urechile şi l-a întrebat ce am făcut. Şi i-a spus că s-a scris în ziar de mine. Eu nu ştiam. Trece de poarta noastră, mama insistă, ajunge la poartă şi atunci vecinul a scos ziarul din buzunar şi a început să citească „Elev muncitor pe băncile maturităţii”, articol pe pag. 2, unde spunea gazetarul respectiv că Mintea Jimborean Vasile pe băncile terminale ale liceului, elev fruntaş la învăţătură deşi lucrează, şi aşa mai departe. Şi, întrebat ce vrea să facă pe viitor, spune că va avea bursă şi va da la facultate. Eu am înlemnit, pentru că nu i-am spus că vreau să merg mai departe. Drept pentru care am mai primit o bătaie, acum pentru că eram fruntaş şi vroiam să merg la facultate. Dar atunci nu ştiam că în 1971 voi trăda catedra şi mă voi face şi eu gazetar.

Rep.: - Aveţi acel articol?

V.J.: - Da, am ziarul.

Rep.: - După toate cele, aţi ajuns şi la facultate. Cum i-aţi convins pe părinţi?

V.J.: - Tatăl meu, când a aflat, el s-a bucurat foarte tare şi s-a mândrit cu mine. Pe vremuri, meşteşugarii erau categoria socială imediat după intelectuali. Între ei se ducea tacit o concurenţă. Care e mai bun, care e meşter mai mare, dar şi între urmaşii lor. Or, pe atunci, era ceva să ai un copil student. Dacă terminai liceul, deja erai considerat un intelectual. Erau puţini studenţi pe atunci, majoritatea provenind din rândul intelectualităţii oraşului. Era rar ca din categoria socială de mijloc să meargă cineva la facultate. Drept dovadă, în anii de şcoală mereu m-a ajutat cu bani. Mamei îi era frică ca să nu-şi supere soţul, pentru că eu proveneam din familie ei de la ţară, iar tatăl meu era de la oraş. În familie mi se spunea Nelu, nu Vasile, pentru că pe tatăl meu îl chema Ioan. Doar când am ajuns la facultate mi se spunea Vasile şi nu Nelu. N-am renunţat la lucru decât când am plecat la facultate. Citeam foarte mult la istorie, dar am avut noroc că fata preotului Guţu era studentă la Filologie, cu doi ani mai mare decât mine. Mi-a procurat programa şi m-a sfătuit cum să învăţ. După ce se culcau părinţii mei, furam lemne şi băgam lemne pe foc şi la lumina jarului citeam. Am citit toată opera lui Sadoveanu pentru orele de română la liceu. Profesorul Titus Pop, Dumnezeu să-l odihnească, a crezut că voi merge la Filologie. Timp de doi ani, în clasele a X-a şi a XI-a, am citit numai literatură. Când mama nu era acasă citeam tot timpul.  Înainte de examen nu mai învăţam, pentru că eram foarte pregătit. Am dat examen la română, scris şi oral, scris la istorie României şi oral la istoria universală.  Înziua premergătoare examenului, după masă, am mers la un film – „Alo, luat greşit numărul” – la cinematograful Tineretului . A doua zi, dimineaţă la examen, am primit romanul „Desculţ” al lui Zaharia Stancu, de povestit şi caracterizarea personajelor. O viitoare colegă, în faţa mea, era agitată. S-a întors către mine şi mi-a spus că n-a citit. Mă întreabă pe mine cine e personajul principal. Eu i-am spus că personajul principal  e Iurie Darie, îi mai spun ceva, şi că romanul se termină că îşi cumpără bocanci. M-am apucat de scris şi, când am ajuns la personaje, mi-am dat seama că i-am spus fetei Iurie Darie, i-am spus numele actorului din film. Am atenţionat fata şi nu pună numele Iurie, ci doar Darie. A reuşit şi ea, şi pe urmă îmi spunea că fiind concurenţi, am vrut s-o trag în piept, dar că la urmă m-au apucat remuşcările şi am atenţionat-o. Ne-am înţeles foarte bine.

Rep.: - Ce a reprezentat pentru dumneavoastră perioada în care aţi fost dascăl?

V.J.: - Prima repartiţie a fost la Topliţa. De fapt a fost Reghinul, dar după o lună am fugit la Topliţa, pentru că un topliţean era cel mai bun prieten al meu, şi-mi este şi astăzi, un fost coleg de facultate, cu care am jucat fotbal, am împărţit aceleaşi haine. Să nu mă despart de el, să putem juca împreună fotbal, am mers la Topliţa. Până în 1970, când am venit la Bistriţa, mai aproape de casă. Am mai profesat un an aici. Am venit vara, şi am lucrat la Teaca, la liceu. Din 1970-1971.

Rep.: - Ce a reprezentat pentru dumneavoastră această perioadă?

V.J.: - A fost un vis împlinit, care s-a născut în clasa a VI-a, când l-am avut profesor  de limba română pe inegalabilul Ştefan Lupu, care vorbea atât de frumos, preda cursiv, cu intonaţii. Nu ştiai ce te capacitează la el, conţinutul a ceea ce preda sau forma de prezentare. Mă fascina, încât eram atent, spre deosebire de alte ore, unde eram cam ghiduşiu, pentru că mă răzbunam şi nu lăsam în pace vecinii de bancă, eram cam obraznic, dar când era vorba de nota de la purtare mă salva faptul că învăţam foarte bine. Dar la ora lui îmi părea rău când auzeam că sună clopoţelul. Atunci, am zis, dacă mă face să fiu cuminte, să stau smirnă după felul în care predă, atunci a fi dascăl este ceva extraordinar. Nu ştiu cât am reuşit, dar nu pot să nu amintesc de o situaţie care m-a emoţionat foarte tare, când am fost sunat de un fost coleg de la liceul din Topliţa, tot profesor de istorie, Ilie Şandru. M-am mirat că mă sună, pentru că nu ne-am văzut de peste 30 de ani. Şi a vrut să-i trimit nişte date despre mine, pentru că a primit o scrisoare nesemnată, în care se spunea că există un grup de foşti elevi, la care le-am fost profesor şi diriginte, acum 50 şi ceva de ani, care ştiu că e ziua mea de naştere. Aceşti elevi vroiau să scriu despre tine de ziua ta în numele lor.

Rep.:- Centrului Documentar Expozițional, aflat sub egida Palatului Culturii, manageriat de Dorel Cosma,  locul unde vă găsim zi de zi. O instituţie aparte, despre care aş vrea să spunem câteva cuvinte.

V.J.:  În 2016 a fost inaugurarea  Centrului Documentar Expozițional, ca parte componentă activă aflat a Palatului Culturii, așezământul aflându-se pe strada „Liviu Rebreanu” nr. 23 (pe „Pietonal”.  Etajul este ocupat în întregime  de ceea ce înseamnă fondul documentar expozițional propriu zis compus din salonul filatelic, condus de președintele Societății filatelice „Bistrițeana” – d-ul Mircea Calu, două saloane destinate trofeelor (expuse) culturale și sportive, galeria amenajată pe toată lungimea spațiosului culoar – având expuse de-o parte și de alta, portrete ale unor reprezentativi scriitori, poeți din Bistrița și colaboratori din alte țări precum și portrete reprezentând sportivi din județul nostru, galonați în competițiile naționale, balcanice, europene, mondiale și olimpice. Fondul de documentare, propriu zis, este amenajat într-un spațiu generos ca volum și prezentare – cuprinzând peste 700 cutii ce conțin materiale (aranjate în zeci de mii de plicuri) – reprezentând surse de informare din aproape toate domeniile culturii, la nivel mondial, național, județean și local. Tocmai această varietate a informațiilor și modul de prezentare publicului doritor de cunoaștere face ca Palatul Culturii din Bistrița să fie singurul din țară sub acest aspect, iar, în ansamblu, fondul acesta, cu precădere cel de cultură sportivă, realizat de mine, adăugând și biblioteca sportivă, să fie considerat de specialiști unic în țară. În spațiul fondului documentar, pot fi admirate și consultate o serie de documente și exponate, din viața cultural-sportivă, colecții de ziare și reviste. Fondul documentar mai are două spații, mărinimoase ca volum, în prima, conținând aproape 2000 de cărți din domeniul sportului în limbile română, maghiară, rusă și germană, aranjate sistematic pe sporturi, jocuri olimpice, de teorie sportivă, generalități, atletism (istoria atletismului românesc), fotbal (istoria fotbalului românesc, anuare), gimnastică, haltere, handbal (istoria handbalului românesc, anuare), schi, box, tenis de câmp, tenis de masă (buletine cu competiții, rezultate), judo, natație, ș.a. Tot aici se află aranjată și sala de lectură ea fiind expusă în următorul spațiu (suficient de voluminos) care este destinat bibliotecii fondului Palatului Culturii, fond de carte și reviste în mai multe limbi (din țară și străinătate), având o tematică în special cultural literară, dar și științifică din diverse domenii, al artelor, muzical-artistic, beletristic, toate la un loc însemnând peste 14000 de titluri. Pentru valoarea sa, acest Centru Documentar, prin grija resortului responsabil de la Primăria Municipiului Bistrița a fost nominalizat în rândul obiectivelor turistice ale orașului. Chiar dacă încă nu a ajuns să fie suficient de popularizat, totuși Centrul s-a bucurat de vizitatori nu numai de la noi, dar în special din alte state, ca mărturie se pot lectura păreri și semnături lăsate în „Cartea de Onoare” a instituției, ale unor personalități din Franța, Spania, Rusia, Bulgaria, Japonia, Turcia, Italia, precum și din România.  De reținut că desfășurăm o continuă activitate de dezvoltare a tuturor componentelor Centrului Documentar Expozițional, primind donații constând în cărți, (indiferent de subiectele tratate), reviste, ziare, poze, cupe, fanioane, medalii, plachete, diplome, diverse însemnări, acestea fiind înregistrate în evidențele Centrului, cele care se pretează fiind expuse în vitrine. Programul vizitării obiectivelor instituției (și studierii materialelor), luni-vineri orele 8.00 – 16.00; pentru alte situații privind vizitare de către diverse grupuri sau persoane individuale ce nu se încadrează în programul de mai sus (după orele 16.00, sau sâmbăta) trebuie anunțată cu o zi înainte la telefon 0742722250.

Rep.:- Ce frumos. Ar trebui să vorbim într-un interviu doar despre volumele dumneavoastră. Câte cărţi aveţi? 

V.J.: - 22 cărţi, cu personalităţi din lumea sportului, dar şi personalităţi culturale. Lor i se adaugă monografia Palatului Culturii, coordonată de directorul Dorel Cosma, unde am capitole importante despre punerea bazelor frumoasei instituţii culturale.

Rep.: - O să mai vorbim despre gazetarul Vasile Jimboreanu, pentru că sunt multe de spus. Un mesaj de final...

V.J.: - Fiecare cuvânt al meu izvorăşte din inima mea, le doresc cititorilor tot ce mai bun şi mai frumos.

Rep.: - Vă mulţumim, încă odată mulţi ani cu sănătate !