Credința, suferința, înțelepciunea ... Brâncoveanului

Drama familiei domnitorului Țării Românești Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost cunoscută în multe țări europene deoarece reprezentanții principalelor puteri au trimis informații ce au fost apoi consemnate și răspândite.
Cum a suportat Constantin Brâncoveanu această dramă este greu de înțeles, ce a fost în adâncul ființei sale ne putem doar imagina. Poate cel mai mult l-a ajutat credința sa nestrămutată în justețea judecății divine, ceea ce reiese din scrisoarea trimisă patriarhului Ierusalimului Hrisant Nottara ... „Închinându-ne cu eclavie Fericirii tale, îți sărutăm Sfințita dreaptă ... Venind aici cu firman Mustafa Aga, Hambar – Emini, a adus și mazilirea noastră și poruncă de așa cuprins, ca să ne ducă la Țarigrad cu soția și copii și ginerii noștri. Această întâmplare firește că este plină de jale și tulburare, dar, deoarece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată noi ne gătim și după puține zile plecăm. Și Dumnezeu să ne ajute. Deși toată boierimea noastră strigă și cere să vie cu noi, totuși nu știm ce va ieși. Sfintele-Ți rugăciuni să fie cu noi în toată viața. ... Al fericirii Tale fiu duhovnicesc și cu totul la poruncă ”.
La plecarea spre Istambul, Constantin Brâncoveanu s-a adresat urmașului la domnie ... „Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui !. Dacă sunt însă fructul răutății omenești pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine !”.
Dacă rememorăm această dramă a familiei Brâncoveanu, putem parcă cu gândul să-i fim alături, să apreciem strădania B.O.R, a Sfântului Sinod, care l-a așezat cu evlavie, din iunie 1992, în rândul Sfinților, prăznuiți de atunci în fiecare an la 16 august.