Pr. Ioan Fontu, după 46 de ani de slujire duhovnicească: Am fost mic la înălţime, potrivit la vorbă, dar un om care se ţine de cuvânt, corect. Toate sunt de la Dumnezeu

Am făcut un popas de suflet în grădina părintelui Ioan Fontul din Tiha Bârgăului. După mai bine de 40 de ani, după ce a botezat sute de copii, a cununat (și ca naș) sute de miri, părintele trece într-o nouă etapă a vieții, dar vorba sfinției sale: un popă nu iese niciodată la pensie. Zilele trecute părintele a primit vizita mitropolitului Andrei, care l-a binecuvântat şi i-a acordat Crucea Transilvaniei. Confesiuni și cuvinte de duh, mâine, în ziarul Rasunetul. Mulți ani, părinte, alături de doamna preoteasă Rodica, şi ea alături de oameni prin meserie ( asistenta medicală), fiicele Ioana Dana profesor de geografie-franceza la Cluj şi Claudia Anamaria –profesor la Sorbona Paris, dar şi de nepoţi. Mulțumesc pentru gândurile frumoase. Și doamnei preotese pentru primirea deosebita.
Rep.:- Ce v-a îndemnat să păşiţi pe acest drum al preoţiei? Când v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi preot, pentru că preoţia este o binecuvântare şi o chemare.
Preot Ioan Fontu: - Am simţit această chemare prin clasa a XI-a, la o răscruce a vieţii mele. Am avut de ales, să mă duc la Academia Militară sau la Teologie. Atunci m-am întâlnit cu un văr primar al tatălui meu care era colonel în statul Moldova. El m-a întrebat ce vreau să fac, spunându-mi că atunci când voi ajunge ca el vor fi alte vremuri. Mi-a spus să mă duc la Teologie, ca şi unchiul şi cumnatul, pentru că nu o să-mi fie rău. Din clasa a XI-a ştiam deja că vreau să merg la preoţie, dar nu am spus la nimeni. Am făcut liceul la Năsăud, secţia Matematică-fizică. În clasa a XII-a l-am avut profesor de fizică pe Mircea Login, căruia i-am spus că vreau să merg la Teologie. Mi-a spus că bine fac. Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit şi am făcut Teologia între anii 1970-1974.
Rep.: - Când aţi hotărât să mergeţi spre Teologie, ce v-au spus părinţii, ce v-a spus mama şi tata? Bănuiesc că au fost foarte mândri.
Preot Ioan Fontu: - Au fost bucuroşi, dar a fost foarte greu pentru că vremea aceea te susţineai singur la şcoală. Noi fiind o familie cu cinci copii, nu a fost deloc uşor. Tatăl meu era din Mititei, iar mama din Nimigea românească, casa părintească fiind în Nimigea. În copilărie am stat şi la Nimigea, şi la Lunca Ilvei, unde tatăl meu lucra la fabrică pentru a trece în rânduielile anilor 1958-1960. Abia în anul 1970 ne-am întors la Nimigea. Liceul l-am făcut din Lunca Ilvei, fapt pentru care Lunca Ilvei este pentru mine a doua casă şi-mi este foarte dragă. Am fost de multe ori cu preoteasa şi cu familia acolo, am şi prieteni.
Rep.: - În hotărârea dumneavoastră de a merge pe drumul preoţiei a contat mult şi ceea ce aţi văzut acasă? Adică, dacă eşti obişnuit de mic să mergi la biserică? Pentru generaţiile actuale de părinţi, cât de important este să-şi ducă copiii la biserică, să fie exemplu din casă?
Preot Ioan Fontu: - Este o foarte mare binefacere pentru familia care merge la biserică. Părinţii mei au mers la biserică, dar mai cu seamă au mers bunicii. Bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, mă lua în strană lângă el. Îi spuneam moşul sau tânul. Familia are un rol deosebit. Apoi, în susţinerea mea, cu greutăţile de atunci, familia a făcut tot posibilul să pot termina facultatea.
Rep.: - Care era vorba cu care aţi plecat de acasă? Mie mama îmi spunea să nu o fac de ruşine.
Preot Ioan Fontu: - Corect. Mi s-a spus acelaşi lucru. Nu ştiu dacă aţi prins balurile de sâmbătă. În fiecare sâmbătă era bal în alt sat. Împreună cu colegii din alte sate mergeam la bal. Aveam şi un frate mai mic cu trei ani. Tata dădea doar din cap întrebându-ne unde mergem. Ne spunea să avem grijă să nu-l facem de ruşine, să-i nu-i aducem ruşine acasă. Asta era toată lecţia. Altceva nu ne mai trebuia. Aşa trebuia să ne comportăm să nu ducem ruşinea acasă. De aici vine toată trăirea. Dar nu am avut o viaţă deosebită în nicio privinţă.
Rep.: - Cum a fost copilăria?
Preot Ioan Fontu: - Pentru mine copilăria a fost cu încercări. Înainte să termin clasa a VIII-a, mi-am cumpărat ceas pe banii mei. Am lucrat la Căile Ferate Forestiere, am dat cu târnăcopul, am lucrat din greu, dar am fost bucuros că mi-am cumpărat ceas pe banii mei. Am prins vremurile grele când nu se dădea pâine decât pe cartelă. Ca şi copil, nu obţineai cartela dacă nu te duceai să predai la Centrul de colectare a fructelor cel puţin 5 kg de fructe de pădure. Dacă ai predat 5 kg de zmeură aveai dreptul să cumperi o jumătate de pâine. Aveai dreptul. Dar eu eram silitor şi culegeam o găleată de 10 kg, iar seara aduceam o pâine acasă. Toate aceste activităţi m-au călit.
Rep.: - Este o bucurie, pentru că astăzi se spune să nu punem copiii la munci, să nu facă nimic şi ajunge în lume şi nu se descurcă. Noi de mici am crescut cu lucru.
Preot Ioan Fontu: - Fiind şi CAP, vara mă duceam şi-mi ajutam bunicii. Tânul mergea mai repede, tâna făcea coleşe cu brânză, iar eu mergeam şi-i duceam de mâncare bunicului. Tânul îmi spunea care a fost locul lor, care al unceşiului. În anul 1990, când a venit împărţirea, eu am stat pasiv pentru că ştiam care a fost locul nostru. Ştiam. Eram mărişor când s-a făcut CAP-ul.
Rep.: - Revenind la preoţie şi la admiterea la facultate. După ce aţi văzut că sunteţi admis, cum a fost prima zi când v-aţi desprins de Ţara Năsăudului şi aţi mers spre facultate?
Preot Ioan Fontu: - Niciodată nu m-am desprins de Ţara Năsăudului. Eu consider Sibiul cel mai frumos oraş din câte am văzut. Şi nu pentru că acolo am făcut facultatea sau acolo m-am întâlnit cu preoteasa, ea fiind din Rusu de Sus, de lângă Beclean. Ea făcea Şcoala Tehnică Sanitară. Dar Dumnezeu ne-a întâlnit, ne-a potrivit şi am trecut de 46 de ani de căsnicie.
Rep.: - Să vă dea Dumnezeu mulţi ani înainte. Cum a fost această perioadă din facultate?
Preot Ioan Fontu: - A fost o perioadă de studenţie foarte frumoasă, dar după rânduielile teologiei. Recunosc, nu am fost un student deosebit. Dar a fost bine pentru că nu am avut „bobiţe”, adică restanţe. Atunci totul se plătea.
În timpul facultăţii, tot ca să câştig un ban de buzunar, am lucrat cu meseriaşii din Nimigea ungurească, la biserici. Am câştigat bani de la noţiunea de salahor până la cea de meseriaş şi am deprins meseria de zidar-zugrav la biserici. Eram asigurat cu 100 le pe zi plus mâncare. Era mult atunci. Apoi, tot în facultate, aveam câte 2-3 preoţi, foşti colegi, care au trecut la fără frecvenţă, iar eu le luam notiţe. Primeam şi de ei câţiva lei. Aşa am mers mai departe. Profesorul de morală era de loc din Blăjeni – Ion Zăgreanu, un bărbat extraordinar, a făcut facultatea la Atena. În perioada recreaţiei ceilalţi studenţi se relaxau, dar eu trebuia să-mi fac teascul de hârtii cu indigo pentru a le putea da şi colegilor notiţele. La noi totul se preda oral, nu erau cursuri, cursul era al profesorului. Eu luam notiţele, veneau preoţii colegi la sesiune, pentru că ei aveau deja parohii. Colegul şi prietenul meu Biriş a venit la examen la Morală şi a luat nota 9. Foarte bucuros, mă pupă, pentru că după notiţele mele a luat nota 9. Am intrat şi eu la examen, dar am luat doar nota 8. Deci, după aceleaşi cursuri, el a luat 9, iar eu 8. Şi acum, de multe ori când vorbim la telefon, îmi aduce aminte că m-a depăşit cu cursurile mele. Aşa a fost viaţa, dar a fost o viaţă frumoasă. În anul IV mi-am luat licenţa în arta brâncovenească: Constantin Brâncoveanu, voievod şi martir. M-a impresionat mult. Abia în anul 1974 a fost canonizat de biserica noastră. El a murit în anul 1714. Am făcut atunci un pelerinaj, decan de an a fost, Dumnezeu să-l ierte, academicianul Mircea Păcurar. Pe cheltuiala institutului am fost să vizităm mănăstirile din nordul Bucovinei. I-am cerut voie părintelui-profesor să-mi fac lucrarea de licenţă despre Brâncoveanu. Mi-a spus că nu se poate pentru că lista deja e plină şi m-a întrebat de ce vin aşa de târziu. I-am spus că atunci am avut inspiraţie. M-a trimis la profesorul de liturgică, care avea şi secţia de artă bisericească. Aşa am ajuns eu licenţiat în teologie.
Rep.: - După absolvirea facultăţii v-aţi căsătorit?
Preot Ioan Fontu : - Da, în 27 iulie 1974. Nunta am avut-o la Rusu de Sus, la mireasă, iar cei din Nimigea au venit cu autobuzul. Pe atunci era greu cu parohiile. Am stat până în toamnă, când am fost chemat de Înaltul Teofil. M-am dus la el şi mi-a spus să merg popă în Sărata. Eu vroiam să ajung preot în Chiraleş. Dar aşa a vrut Dumnezeu să merg preot în Sărata, dar preoteasa a mai avut un an de zile la şcoala sanitară şi de la Sibiu venea la Bistriţa. Pe urmă, cu ajutorul bunului Dumnezeu ni s-a născut fata cea mare. Am stat în Sărata trei ani şi opt luni. Aici am făcut lucruri frumoase, deosebite, care au rămas. Şi nu doar sufleteşti, pentru că dacă nu-l ai pe om cu sufletul, nu poţi face nici cu materia. Eram preot tânăr, de nici 23 de ani, cu un popă vechi maghiar, cu o comunitate mare de romi. Acolo mi-a dat Dumnezeu cele două fete. Am legat Sărata cu Sărăţelul. O duminică făceam slujbă la Sărata, una la Sărăţel. Dimineaţă făcea slujbă la Sărăţel, veneam şi făceam vecernia la Sărata şi invers. În anul 1977-1978, s-au eliberat parohiile din Simioneşti şi Monariu, iar protopopul de atunci mi-a spus să merg şi în Simioneşti şi în Monariu, pe rând, astfel că un an de zile am făcut slujbe în toate cele patru sate. Martor îmi este popa Turcu. Am slujit cu tatăl lui care era diac, din Simioneşti, totul cu ştirea episcopului Teofil. Dar Dumnezeu m-a ajutat. Când s-a ivit parohia Tiha, preot fiind Victor Coşbuc, nepotul poetului. A auzit de mine şi într-o după-masă a venit, primăvara, după Paşti. Eu eram în curtea bisericii din Sărata, lucram ceva cu oamenii. A întrebat dacă este acasă popa. Eu i-am spus că este acasă. Intrând înăuntru, în casă era doar femeia care avea grijă de copii, pentru că preoteasa era la serviciu, la Bistriţa. A ieşit şi ne-a întrebat dacă ne batem joc de un popă. I-am spus că nu ne batem joc, că eu sunt preotul. Mi-a spus că a venit să mă cheme preot la Tiha. Am venit la Tiha cu derogare, cu decizie de arhiereu, pentru că doar după cinci ani vechime poţi intra la concurs. Am venit cu derogare la Tiha şi aici ne-am stabilit. Sunt 42 de ani. Este mult şi greu să-i numeri, dar am trăit bine aici. Prin felul nostru de a fi, eu şi preoteasa, ea fiind asistentă medicală, ea cu cele ale trupului, eu cele ale sufletului, laolaltă, ne-am simţit bine aici, încât, la ora actuală avem cel puţin 50 de familii cununate, în afară de cei cununaţi de onoare. De vreo 5-6 ani, la iniţiativa mea, am început să-i felicităm pe cei care au 50 de ani de căsnicie, astfel că i-am adunat şi i-am cununat eu pe toţi, la Nunta de Aur.
Rep.: - Cam câţi copii aţi botezat în toţi aceşti ani?
Preot Ioan Fontu: - În jur de 800, dintre care 70% i-a botezat preoteasa în calitate de naşă. Aşa de bine ne-am integrat. Este foarte greu să te integrezi în Bârgău. Fiind o zonă de trecere, oamenii sunt foarte reticienţi.
Acum doi ani, la Centenar, când am inaugurat Monumentul, am fost onorat cu titlul de Cetăţean de Onoare. M-am integrat atât de bine încât îi cunosc şi pe cei vii, dar şi pe cei morţi. Casa parohială a fost un timp dispensar, iar preoteasa a ajutat oamenii şi zi şi noapte.
Preoteasa : - Cu 2-3 salvări în judeţ era greu. Părintele era chemat noaptea la câte un copil bolnav care nu era botezat. Îl boteza de urgenţă, dar după ce ajungea în spital, botezat, se făcea bine.
Preot Ioan Fontu: - Preoteasa a fost şi moaşă. La dispensar, iarna, era frig noaptea, aşa că îi primeam la noi acasă. Avem copii moşiţi de preoteasă şi asistaţi de mine. Asta este viaţa de preot.
Rep.: - Acum se spune că este mai uşor, dar trăim vremuri grele pentru că, încet-încet, ne îndepărtăm de credinţă. Cum vedeţi vremurile pe care le trăim acum?
Preot Ioan Fontu: - Omul este supus vremurilor, cum spune cronicarul. Dar adevăratul om şi adevăratul creştin trece peste vremuri. Să nu se eschiveze unul sau altul că nu a putut să-l aibă pe Dumnezeu în vremea comuniştilor, pentru că este greşit. Sau că acum se îndepărtează de Dumnezeu pentru că e prea mare lărgimea. Iarăşi este greşit. Cine-l are pe Dumnezeu, îl are din copilărie şi din familie, pentru că prima biserică este familia. Aţi amintit de o slujbă de la Maslu. Înseamnă că aţi participat. Toate sunt de la Dumnezeu. Este greu, pentru ispitele sunt mari şi multe acum faţă de atunci. Şi atunci erau ispite multe şi mari, dar de altă natură. Acum, acest libertinaj îi omoară pe tinerii care nu au „pătură” bună. Fiica noastră din Paris, profesor universitar la Sorbona, ajună şi posteşte. Ea dă reţete de post celor care vor, iar când vine acasă este simpla fată a popii. Chiar şi acum, în această perioadă grea de pandemie, a venit acasă. Chiar ieri a plecat. CoVid-ul a prins-o, acasă, într-o vacanţă post sesiune. A rămas acasă şi, cu tehnica de acum, a predat. Relaţia cu Dumnezeu nu ţi-o poate lua nimeni dacă o ai cu adevărat.
Rep.: - Părinte, cum vedeţi această situaţie? Este o încercare pentru noi?
Preot Ioan Fontu: - Bineînţeles. Dumnezeu ne încearcă. Sunt unii oameni, indiferent de profesie, chiar preoţi sau doctori, ingineri, care nu cred că este virus şi se comportă ca atare. Dar virusuri şi molime au mai fost pe ţară, pe popor, pe oameni, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au trecut. În 1978, când am venit aici, am prins oameni bătrâni care şi-au adus aminte de necazurile care au fost după Primul Război Mondial. Spunea un bătrân că părinţii lui mergeau noaptea la Valea Stăjii, să nu ştie lumea unde sunt, pentru că nu vroiau să se ştie că sunt bolnavi. Oamenii erau îngropaţi noaptea la Valea Străjii, să nu se ştie. Pe urmă, după ce a trecut pandemia, au mers şi i-au dezgropat şi i-au înmormântat creştineşte. Povestea cu lacrimi în ochi că ruda lor nu era nici vie, nici moartă, dar dacă îl mai ţineau în casă ajungeau să fie contaminaţi toţi, aşa că bolnavul a hotărât să fie îngropat. A fost dus pe Valea Străjii şi îngropat, groapa fiind săpată de toţi ceilalţi membri ai familiei. Bolnavul plângea în groapă, iar ceilalţi afară. A fost foarte greu.
Rep: - După atâţia ani de preoţie, cum a fost în această primăvară, când aţi fost singur în biserică? A fost ceva ce nu aţi mai trăit niciodată. Cum a fost pentru un preot să fie doar el în biserică şi cu sfinţii de pe pereţi şi cu Sfânta Cruce?
Preot Ioan Fontu: - Nu a fost uşor, dar eu am ştiut că poporul este cu mine. La Înviere, de exemplu, tot satul a ieşit din case.
Preoteasa: - Clopotele sunau, iar tot satul, din sus şi din jos, a ieşit în stradă. Când am spus „Hristos a Înviat”, tot satul din partea de jos mi-a răspuns, pe urmă m-am întors şi am strigat în partea cealaltă şi mi-au răspuns ceilalţi. A doua zi, sătenii mi-au spus că m-au auzit. Părintele era în biserică. A fost o trăire aparte, ca niciodată.
Rep.: - Dacă într-o zi ni s-ar lua credinţa şi tradiţia pe care o au românii, cu ce mai rămânem?
Preot Ioan Fontu: - Eu sunt un mare patriot. Dar, fără credinţă nu poţi trăi. Nu mai ai libertate, pentru că Dumnezeu ne-a adus libertatea prin credinţă. Dacă nu avem credinţă, nu avem libertate. Neamul românesc a trăit prin credinţă, prin limbă şi prin traiul românesc adevărat. Fără credinţă nu se poate trăi. Credinţa este esenţa.
Rep.: - Anul acesta nu vom merge cu colinda. Paştele ni l-au luat, ne vor lua şi Crăciunul...
Preot Ioan Fontu: - Da, sunt perioade de încercări, cum am spus. Au existat şi perioade mai mari de încecări. Pentru preoţii mai vechi au fost perioade mai grele de încercări. Mi-a spus fostul preot că s-a ascuns în Ardan. El a apucat să se ascundă, dar cei care nu s-au ascuns au murit. Este o poveste interesantă cu martirii bârgăuani. L-am cunoscut pe popa Augustin. El mi-a fost duhovnic. Pentru a întări credinţa şi respectul pentru cei care au fost atunci, eu am făcut multe pelerinaje. Asta este slăbiciunea mea. Dacă am văzut un lucru frumos, i-am dus şi pe creştinii mei să-l vadă. I-am dus peste tot. I-am dus la Ierusalim, la Vatican, în Capadochia, dar i-am dus şi la Râpa Robilor, la Aiud. I-am dus şi la Sighet, unde a fost Maniu, i-am dus şi la Auschwitz să vadă tot. Şi i-am dus pe bani foarte-foarte puţini. Ba chiar i-am dus şi la Deltă, dar şi la Mare...
Rep.: - Aţi fost şi un fel de dascăl pentru ei, un fel de Domnul Trandafir....
Preot Ioan Fontu: - Dacă regret ceva, regret că nu am putut fi dascăl până la capăt, aşa cum am fost preot. Nu vreau să mă laud, dar Dumnezeu ne-a învrednicit cu de toate. Am fost felicitat şi am primit Crucea de inconom stavrofor de ÎPS Bartolomeu. A fost prima sfinţire de la noi, de la Tiha, în calitatea de Mitropolit. Noi, tihanii, suntem co-ctitori la Nuşeni. Noi am făcut o bisericuţă în stil maramureşean pe care am dus-o şi am pus-o pe vatra veche a satului, acolo unde a fost satul vechi, care a fost distrus de Bukow.
În pelerinajele mele, am ajuns pe muntele Sinai. Când am fost la Athos, împreună cu toată trupa noastră, am făcut în aşa fel încât să închiriem un vaporaş şi să ne plimbăm roată, pe lângă munte, să vadă şi doamnele. Dar am fost şi la Sfântul Macarie, Sfântul Antonio, la Egipt.
Rep.: - În toţi aceşti ani de preoţie, mulţi şi binecuvântaţi, care a fost cea mai mare bucurie?
Preot Ioan Fontu: - Pentru mine, toţi aceşti ani au fost o mare bucurie, cum pot spune că am avut şi multe încercări. Dar unde vin încercările, vin şi bucuriile. Bucuriile din punct de vedere sufletesc nu se termină niciodată, dar cele materiale vin şi trec. Bucurie mare a fost, de exemplu, că am făcut casa parohială de la Sărata, care există şi acum; am făcut un iconostas la biserica din Sărăţel cu nepotul marelui sculptor Vida Geza, pe care l-am cunoscut, cel care a făcut Careiul, Moiseiul. I-am văzut inclusiv toată colecţia de cactuşi. A fost un bătrânel extraordinar. În Tiha am reconstruit casa parohială, iar Înaltul a sfinţit-o. Am făcut biserica, exterior şi interior, cu pictură cu tot. Când a văzut-o părintele Bartolomeu s-a lăudat cu ea, spunând că este prima biserică pe care o sfinţeşte, lăudându-mă.
Am fost mic la înălţime, potrivit la vorbă, dar sunt un om care se ţine de cuvânt, corect. Mereu mi-a plăcut să fiu punctual.
Rep.: - Există o reţetă pentru viaţa veşnică, pentru un credincios, în aceste vremuri tulburi, de încercare. Cum ar trebui să trăim ca să ne apropiem cât de cât de drumul credinţei?
Preot Ioan Fontu: - Este şi greu, este şi uşor. Reţetă nu există. Trăirea se deprinde de la duhovnic, de la preot, din lecturile specifice, dar şi din viaţa de zi cu zi, dar cel mai de preţ lucru este nădejdea. Dacă nu nădăjduim că ajungem la mântuire, nu trăim pentru el. Să lucrăm ca şi cum ar fi sfârşitul astăzi, dar ceea ce lucrăm să fie pentru veşnicie. Şi, ori de câte ori cădem să ne ridicăm pentru că toţi greşim, ispita este mare. Acum citesc o carte „Sfântul Sava Nevralgia”, o carte legată de Sfântul Ioan Casian, sfânt român. Acest sfânt dă lecţii pentru monahi care sunt valabile şi pentru noi, oamenii de rând. Ne spune că, cu nădejde, cu tăcere şi cu smerenie, dacă ai credinţă, le duci pe toate. Iar dacă taci, va veni vremea când Dumnezeu ţi le va descoperi, împlinind cuvântul lui Hristos care spune: ce auziţi de la Mine la ureche veţi pune pe vârful caselor. Şi aşa este. Cine se laudă că face, că drege şi nu a făcut, acela... Cine crede că de la început a câştigat mântuirea, a câştigat cerul, acela nici pe pământ nu trăieşte bine.
Rep.: - Ce ar trebui să însemne, pentru fiecare dintre noi, fiecare om de la sat, pentru fiecare creştin, popa, cum spunem, preotul?
Preot Ioan Fontu: - Din păcate, acum nu prea mai sunt personalităţi care să aibă o valoare deosebită, să fie modele. Dar, în general, preotul este un model. Un model de vieţuire personală, vieţuire în familie şi în societate. Mai demult era o vorbă, care pentru mine este valabilă, la fel ca pentru oricine: Fă ce zice popa, dar foarte mult contează, fă ce face popa.
Rep.: - La noi se spune: Fă ce zice popa, nu ce face popa!
Preot Ioan Fontul: - Preotul este şi el om, cu necazurile lui, cu greutăţile lui, depinde de starea lui, dar tot se sileşte.
Rep.: - Preotul acumulează toate bucuriile, toate necazurile oamenilor, tot.
Preot Ioan Fontu: - Preotul nu este doar etalon, este şi cel care face, în parohia lui, o situaţie mai bună sau mai rea, depinde de el. Dacă preotul astupă, îngroapă un păcat, dar ridică pe păcătos, face foarte rău. Dar dacă el îl astupă, îl îngroapă pe păcătos şi ridică păcatul, greşeşte. Totul depinde şi de felul de a fi al preotului, de educaţia lui, de trăirea lui
Rep.: - Preotul este cel care ne aduce pacea, lumina, ne apropie de Dumnezeu. Preotul, în sat, a fost şi dascăl, a fost şi preot, a fost omul cel mai iubit şi apreciat dintotdeauna. De aceea îi spun popa, pentru că cuvântul popă era greu, însemna ceva.
Preot Ioan Fontu: - Era şi o vorbă: Mă, tu păşeşti ca un popă. Popa nu trebuie să fie nici grăbit, nici îngăduit. Trebuia să meargă normal.
Rep.:- Multumesc frumos, „La mulţi ani cu sănătate!”, bucurii duhovniceşti, bucurii în familie, să fiţi fericiţi. Preotul este preot câte zile i-a dat Dumnezeu pe pământ, şi în ceruri.