Avocatul Ioan Someşan, la 75 de ani: Adevărul doare, dar vindecă. Avocatul este un rău necesar, sunt mândru că am ajutat pe foarte multă lume

Rep.: - Vă spun „La mulţi ani! la împlinirea frumoasei vârste de 75 de ani. De data aceasta aş vrea să avem un dialog altfel. Aveţi editată o carte. Cum se potrivesc justiţia şi cultura sau justiţia şi literatura? Care sunt asemănările şi deosebirile, dar mai ales cum rezonează sufletul unui om la literatură şi la cultură.

         Av. Ioan Someşan: - Părerea mea este că nu poţi face justiţie dacă nu ai o cultură solidă. Odată, am încercat o digresiune într-o sală de şedinţă. Un coleg m-a tras de mânecă şi mi-a spus să nu mă chinuiesc degeaba pentru că judecătorul nu pricepe nimic.

         Rep.: - Aşadar, fără cultură nimic nu putem face, nici măcar justiţie. Literatura este o ramură importantă a culturii...

         Av. Ioan Someşan: - Este şi un mijloc de relaxare excepţional. Eu m-am apucat să scriu versuri – şi scriu numai versuri optimiste – tocmai pentru a mă relaxa şi să-mi ocup timpul liber. M-am pensionat la 65 de ani şi câteva luni, cu voia mea, pentru că avocat puteam să rămân până la moarte. Dar am ales să mă pensionez pentru că am multe alte lucruri de făcut. 40 de ani de justiţie mi-au ajuns. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru gândul cel bun.

         Rep.: - La instalarea noului preot de la Ghinda v-am văzut foarte aproape de biserică, de comunitate.

         Av. Ioan Someşan: - Este o bucurie enormă faptul că avem preot la Ghinda. Am adunat semnături pentru asta, am vorbit inclusiv cu protopopul. Până la urmă s-a potrivit – Dumnezeu le-a potrivit – să aducă un preot tânăr la Ghinda, un familist deosebit care are deja patru copii, un om cu o inimă fantastică. E adevărat că vrea să facă prea multe dintr-odată şi nu o să poată, dar se mobilizează. Ghinda avea nevoie de un preot pentru că nu avem profesori, doctori, astfel că nu ne-am mirat că unii s-au sălbăticit. Dar şi-au revenit şi mă bucur mult pentru asta.

         Rep.: - Cu siguranţă veţi face lucruri frumoase acolo, pentru că sunteţi alături de el. Îmi amintesc că părintele şi la Hălmăsău avea proiecte frumoase, este foarte ambiţios. Cine este Ioan Someşan?

         Av. Ioan Someşan: - M-am născut la Mijlocenii Bârgăului, în 1946, deci pe Valea Bârgăului. Cel mai mult îmi amintesc de Valea Taurului care duce în „şvorţ”. Şvorţ-ul este o depresiune destul de largă la poalele Heniului. Acolo mi-am petrecut copilăria. Am fost şase fraţi la părinţi. În copilărie, atunci când ploua, ne dezbrăcam în pielea goală ca să nu ne udăm hainele şi alergam de acasă până la fântână şi înapoi. De la casă până la fântână era cam un kilometru. Atât de bine se simţeam... Umblam desculţ peste tot, inclusiv după oi, uneori ne intrau spinii în talpă,  rana se infecta, dar mama aducea acul cel rupt (aşa îi spune ala brici), pe picioare pielea fiind groasă, trebuia să aducă briciul şi să taie. Tăia, curăţa rana, punea naftă sau petrol pe rană şi nu păţeam nimic.

         Rep.: - Asta înseamnă imunitatea bună şi pregătirea pentru viaţă. Astăzi ne cam cocoloşim copiii, dacă plouă umbrelă, haine multe...

         Av. Ioan Someşan: - Este cea mai mare greşeală. Nu îi lasă nici să muncească. Mama mea, care avea două clase, spunea că nu e bine să stai pentru că dacă stai ţi se îngroaşă sângele şi mori. Dacă o întrebam ce să fac îmi arăta un lemn de pe jos şi-mi spunea să-l ridică şi să-l pun pe clic pentru că ne trebuie la foc. Mă trimitea în mijlocul drumului (atunci încă nu aveam asfalt în Mijloceni) să adun balega pentru că ne trebuia la cartofi. Mă punea să fac orice, doar să-mi dea de lucru.

         Rep.: - Aşa înveţi să fii responsabil.

         Av. Ioan Someşan: - Acum „bat poposca”, cum se spune, adică pierd vremea pe drumuri şi, neavând ocupaţie, se mai apucă şi de droguri, şi de băutură, şi de ţigări, dar şi de alte lucruri.

         Rep.: - Domnule avocat, cum putem salva generaţiile următoare de la aceste pericole care vin către noi?

         Av. Ioan Someşan: - După părerea mea, două lucruri sunt esenţiale în creşterea şi educarea unui popor – învăţământul şi sănătatea. Amândouă au fost neglijate nepermis de mult timp. Dacă la sănătate s-au mai făcut unele lucruri, învăţământul este la pământ din două motive: în primul rând, că nu s-au mai organizat concursuri „pe bune”, salariile sunt mici şi profesorii s-au plictisit. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar am fost în multe şcoli şi am văzut mulţi profesori care nu mai au dăruire de sine. Eu am o nepoată la Drept. Acum numai avocaţi, judecători şi procurori predau care habar nu au de pedagogie. În anul I de facultatea plângea că nu pricepe nimic. Am întrebat-o dacă profesorii nu explică. Ei erau în prima clasă şi profesorii ar fi trebuit să-i iniţieze, să le explice tehnologia juridică, dar nu le explică. Din 12 cursuri la o anumită materie s-au făcut 6 cursuri, adică în loc de 24 de ore, 12 ore. Dar pretenţiile sunt aceleaşi, adică foarte mari, astfel că săracii copii rămân în urmă, pierd examenele, trebuie să mai plătească o dată taxele. Eu am avut profesori care au predat la Viena, la Paris, la Sorbona, Berlin,  dar care niciodată nu spuneau „măgarule, nu ai învăţat”. Ni se adresau cu „domnul coleg” şi ne învăţau lucruri extraordinare. De exemplu, profesorul de Dreptul familiei ne-a învăţat foarte multe lucruri, el nu prea preda pentru că erau simple poveştile la Dreptul familiei, dar ne spunea lucruri despre viaţă. Am avut pedagogi care ne-au învăţat, de la care am învăţat enorm. Iar din generaţia mea de 125 de studenţi – nu 500 câţi sunt acum – cred că 6 sau 7 au ajuns decanii Facultăţilor de Drept:  la Timişoara - Radu Mutică, la Sibiu - Ioan Szanto, la Cluj, celebrul profesor universitar doctor Liviu Pop ş.a.m.d. Iar eu, ca şi fratele meu care este doctor, am venit acasă şi am încercat să ajutăm aici şi eu spun că am făcut treabă bună.

         Rep.: - Poate fi dreptatea şi a mea, şi a ta, şi a mea şi a dumneavoastră sau este relativ termenul?

         Av. Ioan Someşan: - Însuşi termenul de dreptate este relativ pentru că dreptatea se stabileşte pe baza unor probe or, aceste probe sunt administrate de către părţi, de martori, martori care sunt subiectivi, iar judecătorul este şi el om şi el analizează probele. Apropo, chiar dacă un judecător vede pe stradă ce s-a întâmplat şi ajunge să judece procesul, dacă din probe rezultă altceva decât a constat el, trebuie să dea soluţia care rezultă din probe şi nu ce a văzut el. Într-un caz, a venit un martor pe care-l ştiam bine şi a depus mărturie într-un dosar. După  vreo trei zile mă întâlnesc cu el şi mă întreabă ce am făcut. I-am spus că am dat copilul mamei. Mi-a spus că am greşit pentru că tatăl lucrează de dimineaţa până seara, iar mama, cum pleca tatăl, închidea copilul în casă, pleca, şi venea seara, înainte să-i vină soţul acasă. M-am uitat dur la el şi l-am întrebat dacă nu îi este ruşine să mă acuze că am greşit deoarece el m-a făcut să greşesc, pentru că pe baza declaraţiei lui – spunând că mama este grijulie, că are grijă şi îşi creşte copilul, că stă acasă – am acţionat, iar el acum mă acuza că am greşit. Deci, asta este justiţia. Este greu. De aceea este avocatul şi procurorul de o parte şi de alta, iar judecătorul la mijloc: îi ascultă pe amândoi, se documentează şi dă soluţia.

         Rep.: - Trebuie să fii puternic, ca avocat, ca judecător, sau uneori emoţiile îşi spun cuvântul? Aţi plâns vreodată în sala de judecată?

         Av. Ioan Someşan: - Nu, n-am plâns pentru că sunt bărbat şi am învăţat că nu am voie să plâng, deşi de multe ori ar trebui să mai plângem şi noi, bărbaţii, ca să nu facem infarct. Contează foarte mult cum te prezinţi în faţa judecătorului, şi ca procuror, şi ca avocat. Trebuie să vii cu argumente, cu argumente convingătoare. Cel mai frumos compliment pe care mi l-a făcut vreodată un judecător – o perioadă am fost preşedinte la Curtea de Conturi – a fost să-mi spună că i-am lipsit. L-am întrebat de ce mi-a simţit lipsa şi mi-a spus că la mine se vedea de la o poştă când aveam dreptate şi când nu aveam dreptate. Când aveam dreptate susţineam cu argumente, când nu, spuneam două cuvinte acolo şi gata. I-am spus că e normal, pentru că dacă simţeam că nu am dreptate nu mai aveam aceeaşi putere de convingere şi nu pot susţine un neadevăr. Lumea nu înţelege, dar singura lege din lume care obligă avocatul angajat de parte e să nu spună nimic în defavoarea lui, împotriva lui. Avocatul care l-a acuzat pe Ceauşescu a fost dat afară din Barou. Am avut o discuţie cu nişte bârgăuani care mi-au spus că am ţinut cu cineva care nu avea dreptate. Le-am spus că, dacă mă angajau ei, aş fi ţinut cu ei. I-am întrebat dacă le-ar fi convenit să mă plătească ei şi eu să ţin cu cel care avea dreptate. Le-am spus că ar fi trebuit să mă angajeze ei înaintea celuilalt. Sunt obligat prin lege să ţin cu cel care mă plăteşte. Şi mi se pare logic. Avocatul este un rău necesar  - pentru unii de asta nu suportă avocaţii – chemat să suplinească lipsa de cunoştinţe juridice a omului. Iar acest lucru e foarte important.  Eu sunt mândru că am ajutat pe foarte multă lume, multă lume mă salută şi acum cu respect pentru că i-am învăţat cum să-şi rezolve lucrurile.

         Rep.: - Fiecare avem dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când se dă verdictul final, chiar dacă e vorba de un criminal ?

         Av. Ioan Someşan: - Exact. Şi pentru criminal ai ceva de spus. Poate vine dintr-o familia dezmembrată, poate că a avut nişte necazuri deosebite, poate la un moment dat, tânăr fiind şi prostuţ, a căzut în patima drogurilor, poate că s-a dus şi s-a îmbătat şi a comis fapta sub influenţa alcoolului. Exista un text foarte bun în Codul Penal, nu ştiu dacă mai e şi acum, şi anume că beţia poate fi o stare agravantă sau atenuantă. Dacă ai băut ca să ai curaj să faci fapta e agravantă, dar dacă ai băut şi sub influenţa alcoolului ai comis fapta este circumstanţă atenuantă. Adică, scade pedeapsa.

Rep.: - În poeziile dumneavoastră, în cartea dumneavoastră – şi eu aştept următoarea carte, pentru că aveţi foarte multe poezii scrise – aţi fost inspirat de cazurile la care aţi lucrat la Tribunal?

Av. Ioan Someşan: - Da, la unele. Ştiţi că la divorţuri există multe probleme. Am avut un divorţ şi mi s-a întâmplat ceva ciudat, după care am scris poezia „Divorţ motivat”.

Rep.: - După ce vă aşezaţi roba de avocat, în viaţa de zi cu zi, sunteţi un om foarte vesel şi optimist. Un judecător sau un avocat trebuie să lase problemele la Tribuna şi să nu vină acasă încărcat. Cum ar fi dacă ar veni cu toate grijile acasă?

Av. Ioan Someşan. – Ar fi foarte grav pentru că n-ar mai putea dormi, iar în familie ar fi ca în politică. Eu m-am mai jucat şi cu politica, iar la un moment dat am şocat spunând că dacă nu le place politica şi nu vor să facă politică eu vreau să politică. Întreaga noastră viaţă – economică, socială, culturală, comunitară, familială şi sexuală – depinde de politică. M-au întrebat dacă am înnebunit şi ce are sexul cu politica. Când politica unei ţări merge prost şi ţara merge prost, tu vii acasă nervos şi te cerţi cu nevasta în loc să o iei în braţe. Mi-au spus că am dreptate. Aşa e şi cu justiţia. Dacă vii cu toate problemele de acolo acasă, atunci nu ai decât succes la ceartă cu nevasta.

Rep.: - Cred că aveţi un secret, poate şi faptul că de vreo 16 ani locuiţi la Ghinda, pentru că nu vă arătaţi vârsta? Care este secretul?

Av. Ioan Someşan: - Am început să vă spun din secretele vieţii mele. Traiul de sub Heniu, în Şvorţ, desculţ, cu o călire a organismului nemaipomenită. N-am fumat decât vreo cinci ţigări în viaţa mea. La nunţi mă mai prosteam, în sensul că beam un păhărel şi fumam câte o ţigară, după care mă spălam pe dinţi vreo trei zile pentru că nu suportam acel miros. Tot de vreo cinci ori m-am şi îmbătat, dar eram vesel, simpatic, dar după beţie mă durea şi stomacul, şi ficatul, iar nevasta mă certa. Eu îi replicam să mă lase în pace că nu pe ea o doare stomacul, ficatul, nu ea nu putea mânca. Îi spuneam să nu mă mai bată la cap că era destul că m-am pedepsit eu. M-am pensionat cu voia mea, deoarece ca avocat, puteam lucra până la moarte, dar mi-am spus că îmi ajunge pensia. Joc şah zilnic, câte trei partide cu frăţiorul meu, ne plimbăm câte o oră pe dealurile Ghinzii unde nici ochi de om nu pot pătrunde, nici florile copacilor nu au miros – cum spunea poetul. Scriu, citesc, mă plimb, am văzut multe locuri pe care nici m-am visat că le voi vedea vreodată, mai ales după ce mi-am vândut cabana de la Colibiţa şi am avut bani. Stilul de viaţă contează, dar mai ales contează foarte mult acel tonus pe care l-aţi remarcat, şi anume optimismul. Am citit undeva şi îmi place să tot repet: Gândirea pozitivă din moarte ea te scoală/ gândirea negativă cu viaţă te omoară. În afară de moarte, orice ţi s-ar întâmpla poţi spune întotdeauna că putea fi mai rău, astfel că poţi trece peste orice moment mai deosebit. Vreau să dau tuturor un sfat: să nu confunde niciodată căsătoria cu altceva. Căsătoria este o comunitate de interese în care trebuie să te „dedeai” unul după altul, adică să te pui de acord şi să te suporţi aşa cum eşti. Ceea ce nu înţeleg eu la cei care după trei zile vin la divorţ este că atunci când s-au luat nu au văzut că le are pe toate cele, vin acum şi îşi scot ochii. Păi, l-ai ales pentru nişte calităţi, nu pentru defecte. Lasă defectele încolo, foloseşte-te de calităţi.

Rep.: - Să fim tot timpul optimişti şi să nu ne plângem. Vă este partener bicicleta?

Av. Ioan Someşan: - Da, în primul rând, cel mai bun partener este cel pe care l-am pregătit încă din fragedă pruncie – talpa piciorului. Merg pe jos zilnic kilometri întregi. În luna mai am fost în Spania şi zilnic am făcut 12 km pe jos, de la hotel până la plajă şi înapoi, de două ori pe zi şi m-am simţit excepţional. Iar cu bicicleta, de câte ori pot şi văd că nu plouă, o am acasă, mă aşteaptă şi mi-e dragă.

Rep.: - Bicicletă sau maşină?

Av. Ioan Someşan: - Mersul pe jos – locul I, locul II - bicicleta, locul III – maşina, dar care, din păcate uneori ocupă locul I pentru că ne grăbim, trebuie să ajungem, trebuie să rezolvăm, astfel că apelăm la maşină.

Rep.: - De ce ne grăbim, domnule avocat? Timpul s-a comprimat? Parcă mai de mult eram mai liniştiţi, mai aşezaţi.

Av. Ioan Someşan: - Nu. S-a întâmplat ceva după 1989-1990 care pe mine m-a bulversat total. Dacă aş fi ştiut că lucrurile vor merge aşa, sincer, fugeam ca dracul de tămâie de Revoluţie. Oamenii au devenit atât de răi, de egoişti şi ne nesătui încât au început să se mănânce între ei, au început să se certe, au început să nu mai încapă nici fraţii între ei. La Tribunal îmi era greaţă când auzeam ce se discută – acum nu mai aud -, şi mai ales cât de uşor ar fi să se rezolve acele probleme pe cale amiabilă. Chiar zilele trecute am dat un sfat pentru ceva care putea fi rezolvat în două minute. Erau două părţi foarte ambiţioase, niciunul nu voia să stea de vorbă, niciunul nu voia să discute.

Rep.: - Poeziile dumneavoastră pornesc de la un adevăr. În ultima perioadă, am năruit mai mult decât am construit?

Av. Ioan Someşan: - Enorm de mult am năruit şi foarte puţin am construit. Am obiceiul de a le spune oamenilor de afaceri frumoşii nebuni ai economiei sălbatice,  care au îndrăznit să muncească enorm, pe brânci, şi să construiască, să facă o întreprindere mică şi să facă mulţi-mulţi bani. Dar sunt enorm de mulţi care s-au învăţat doar că ceară, să primească fără să dea nimic. Apropo de ură, am citit undeva un lucru extraordinar, şi anume că, singura modalitate  de a învinge într-o ceartă, de a câştiga, este să n-o începi, sau dacă o începe altul, tu să nu o continui, dar foarte puţini aplică acest lucru pentru că oamenii nu realizează. În toată viaţa noastră, în toată istoria, ştiţi vreun război care s-a terminat cu puşca? Nu, toate s-au terminat cu pace. Unii au câştigat, alţii au pierdut, dar au murit oameni nevinovaţi. În urma unei neînţelegeri, n-a câştigat nimeni, niciodată. Eu am spus în poezia mea că îi compătimesc pe cei care se ceartă pentru că îi vezi că se roşesc, le creşte tensiunea, unii chiar fac infarct şi mor. Ce ai câştigat? Pentru ce te-ai stresat? Cel care nu zâmbeşte, cel care se ceartă, cel care e tot timpul nemulţumit, nu ştie să se adapteze, pe acela îl doare stomacul, ficatul, capul, face riduri, îmbătrâneşte şi moare mai repede, astfel că am motiv să-l compătimesc.

Rep.: - Este foarte greu să ajungem aici, pentru că nu prea aplicăm atunci când cineva ne loveşte peste obraz să-l întoarcem şi pe celălalt, deoarece suntem oameni şi ne hărţuim unii pe alţii şi ajungem, uneori, să ne pierdem pe drum, să ne pierdem sănătatea.

Av. Ioan Someşan: - Mai întâi ne pierdem uzul raţiunii sau uităm că de fapt Dumnezeu ne-a creat şi ne îndeamnă să fim buni. Eu sunt un om credincios pentru că aşa m-a crescut mama. În copilărie – şi o spun într-o poezie de-a mea -, seara, ieşeam pe prispa casei, iar tata ne spunea poveşti, iar mama ne cocea cartofi, spuneam poezii şi glume, dar mereu încheiam cu o rugăciune. Dumnezeu nu ne-a creat şi nu ne doreşte duşmani şi să ne certăm. Culmea este că, merg la biserică şi văd oamenii cât sunt de dedicaţi slujbei, credinţei, dar nu ies bine afară că şi uită. Este foarte trist.

Rep.: - Da, din păcate aşa este. În ultimii ani, cât s-a schimbat societatea românească sau ce ar trebui să facă societatea românească pentru a putea sta cu fruntea sus? Eu, peste tot pe unde mă duc – şi am călătorit foarte mult – le spun că sunt român, dar parcă unii se ascund sub masă. Eu merg cu cărţile mele, cu literatura, vorbesc despre tradiţiile noastre frumoase. Avem foarte multe lucruri frumoase în ţara asta. De ce să nu le promovez, de ce să nu spun că sunt român? De ce ne este ruşine că suntem români?

Av. Ioan Someşan: - Nu ştiu dacă este în gena noastră sau cineva ne ajută să ne dezbine. Încă nu am aflat dar cred că sunt amândouă. Dar nu numai aici se întâmplă acest lucru. Am aflat că aceeaşi lucru se întâmplă şi în Spania, unde la o firmă erau foarte mulţi români şi foarte mulţi marocani. Marocanii, fiind uniţi între ei, au cerut şi au obţinut de la patron o zi liberă de sărbătoarea lor. Românii sunt dezbinaţi, se ceartă, astfel că nu au obţinut niciun drept. Un alt exemplu, o doamnă distinsă, absolventă de facultate, din Telciu de loc, care acum locuieşte în Canada, mi-a spus că acelaşi lucru se întâmplă şi acolo. De ce? Nu înţeleg, pentru că nu avem decât de pierdut. Dar se pare că, principiul „Divide et impera” (Dezbină şi stăpâneşte) a fost adânc implementat şi are interes pentru că, oamenii pe care tu reuşeşti să-i dezbini pe aceia îi poţi stăpâni, asupri. Dacă nu înţelegem acest lucru, eu nu mă mai cert cu nimeni. Eu îi spun în faţă la om ceea ce am de spus, chiar dacă se supără, se mânie, a doua zi îl salut ca şi cum am fi cei mai buni prieteni. Pentru că adevărul doare dar vindeca sau ar trebui să vindece. Dacă nu-l vindecă, e treaba lui, va suferi în continuare.

Rep.: - Aţi simţit şi dumneavoastră că în ultimii ani parcă ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de cultură, de educaţie. Am văzut parlamentari care ne reprezintă şi care nu ştiu vorbi corect româneşte, care-şi trimit comunicate şi nu sunt scrise corect româneşte. Limba noastră românească, dacă ar putea, ar fugi şi ea undeva în exil, de multe ori, pentru că este cumva ciuntită. Aţi amintit că şcoala noastră are unele carenţe. Ce părere aveţi despre această perioadă în care copiii au fost şi mai debusolaţi de şcoala online. Au stat acasă, în faţa calculatorului, au pus o poză şi dacă au vrut au ascultat profesorul, dacă nu, nu.

Av. Ioan Someşan: - Pe de o parte, un rochi îmi râde şi altul îmi plânge. Apropo de pandemie şi de şcoala online. De ce îmi râde un ochi? Pentru că ne-am învăţat cu aceste discuţii online, cu email-uri, cu şcoală făcută la distanţă, am fost obligaţi să ne modernizăm. Şi nu întâmplător, la nivelul Guvernului se discută acum despre digitalizare. Vă daţi seama cât de puţin cheltuie alţii având implementată această digitalizare, pentru că nu mai este nevoie să plătească atâţia oameni care nu produc. Nu am nimic cu funcţionarii, dar ei nu produc nimic, ei doar cheltuie şi atunci trebuie să fie mai puţini. Pe de altă parte, celălalt ochi îmi plânge pentru că sunt mulţi copii şi mulţi profesori care habar nu au avut să predea online, sunt mulţi copii care nici măcar nu au avut posibilitatea să asculte lecţiile şi atunci a ieşit un fiasco. Dar, vreau să spun un lucru important pentru toţi copiii şi pentru toţi părinţii. Eu am ajuns la facultate cu trei ani mai târziu. Şi nu am pierdut aceşti ani, eu zic că am câştigat experienţă, atât în liceul militar, în şcoala militară, în armată, pentru că am fost pedepsit că nu am mai vrut să mă fac ofiţer, pe urmă am fost educator la Casa de Copii din Prundu Bârgăului, unde mergeam în fiecare dimineaţă cu buzunarele pline cu nuci şi alune şi cu batiste, pe care trebuia să le rup în patru ca să-i dau fiecărui copil câte un sfert de batistă să aibă cu ce-şi şterge nasul. Dar, satisfacţia mea a fost că şi în Cluj, când eram student, întâlneam pe câte unul care striga după mine: „Torşcator”. Lucrurile au mers altfel. Dar, sincer, nu ştiu cum de nu le crapă obrazul de ruşine la cei care vin şi spun nişte enormităţi şi nu se pregătesc. Avantajul nostru este următorul: te duci şi citeşti, te duci şi te pregăteşti, nu vii în faţa unor foruri, inclusiv în Parlament, şi te faci de cacao. Am uitat prea mulţi de rolul relaţiilor interumane. Cât de mult câştigăm noi în relaţiile interumane normale, prieteneşti, de întrajutorare. Eu visez şi acum la acele întâmplări de la ţară în care, atunci când unul îşi făcea casă, tot satul sărea şi ajuta să-şi termine mai repede casa – sigur, primeau mâncare şi băutură. Nu mai vorbesc dacă avea un necaz, îi murea vaca sau altceva, toată lumea sărea. Acum parcă ne-am înstrăinat şi ne este rău nouă. Noi nu am avut decât de pierdut prin asta.

Rep.: - Erau acele clăci, exista acea comuniune între oameni...

Av. Ioan Someşan: - Şi mai era un lucru extraordinar, cel puţin pe Valea Bârgăului, dar şi în alte părţi. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, în Căminul Cultural, era aşezate roată mesele, veneau părinţii cu traista plină cu mâncare şi băutură, iar în mijloc copiii jucau, se împrieteneau şi se pregăteau căsătoriile. Era un mijloc de socializare extraordinar, dar şi de educaţie. I se spunea „Berea”

Rep.: - Să ştiţi că nu de la berea de astăzi, ci de la a „bea” şi de la ideea de a socializa.

Av. Ioan Someşan:  - Cea mai teribilă lecţie de morală de pe Valea Bârgăului a fost de la o familie care avea un singur fecior frumos, găzdac, bogat şi care numai nu se mai însura, iar mama sa era sătulă de aceste lucruri. La o astfel de manifestare, de „Bere”, feciorul, la jocul cu strigături, începe să strige „Cine-s eu şi a cui îs eu/ Măi...”. Mama lui, când a auzit că începe, s-a ridicat repede, s-a dus lângă el şi lângă fată,  s-a întors către el, s-a scărpinat la fund şi i-a spus: „Da, ia de aici, din curul meu, măi”. Vă daţi seama că a fost o lecţie de morală de nota 10.

Rep.: - Am văzut că îmbrăcaţi costumul nostru românesc, costumul de pe Valea Bârgăului, acele haine din lada de zestre. Cât de important este să le păstrăm şi cât de importante sunt tradiţia şi religia?

Av. Ioan Someşan: - Au spus-o alţii înaintea mea, eu doar repet: Veşnicia s-a născut la ţară, iar un adevărat român, ţăran de viţă veche – Liviu Rebreanu – care a scris enorm de mult despre ţărani, la primirea în Academie a ţinut un discurs excepţional pe care astăzi ar trebui să-l citească toată lumea, şi anume „Odă ţăranului român”, în care face o demonstraţie extraordinară, că baza temeliei postamentului este ţăranul şi satul. Din păcate, a fost, este şi nu mai ştiu cât timp va fi neglijat. Acolo s-a creat rezistenţa românismului, acolo s-a creat bunăstare, acolo se trăieşte mai mult şi acum, acolo se mănâncă mai sănătos, chiar dacă se munceşte din greu.

Rep.: - Tot Liviu Rebreanu spunea că „Tradiţia este singura merinde a sufletului neamului românesc” în acel discurs în care aducea laudă ţăranului român. Cămăşile noastre erau spălate în râu, cu leşie, pentru a deveni şi mai albe. Cum sunt râurile astăzi, mai putem spăla în ele cămăşile noastre albe.

Av. Ioan Someşan: - Semnalul este deja grav şi toată lumea a înţeles acest lucru, dar ceea ce mă bucură este faptul că, în special tinerii, s-au apucat serios de treabă, inclusiv la Ghinda unde stau eu, au venit o grămadă de tineri din Bistriţa, dar şi bătrâni, în frunte cu mine, şi patru tractorişti amatori, şi am strâns câteva sute de saci de gunoaie din pădurile şi dealurile Ghinzii. Sper ca lumea, încet-încet, să înţeleagă faptul că mizeria aruncată înseamnă microbi şi boală şi că este cazul să avem grijă de apă şi de aer pentru că ele sunt, de multe ori, mai puternice decât mâncarea.

Rep.: - Vă mulţumesc!

Av. Ioan Someşan: - Dragi români, vă rog să credeţi: Dumnezeu ne iubeşte şi ne ocroteşte.