Supliment Răsunetul: De drag, cu Cornel Cotuţiu, la 70 de ani ! Cornel Cotuţiu: S-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit

 

 

Cornel Cotuţiu: - Pentru mine acasă nu înseamnă numai Beclean ci şi Dumbrăviţa, apoi, cu trecerea timpului, şi alte locuri din ţară şi de peste hotare unde am întâlnit români care-şi trăiesc condiţia de acasă, cu referire la România, cu cele mai adânci simţăminte. În ceea ce priveşte copilăria, mi-am făcut-o acolo unde m-a adus barza, la Beclean. Am fost tot timpul sub grija părinţilor mei, a mamei, a tatălui, dar şi a învăţătorilor. Copilăria mea a fost un fel de zbenguială nevinovată, trăind-o după război. Astfel se face că principalele noastre jocuri erau legate de război. Am fost marcat de interesul mamei mele pentru lectură. Ne rostea, mie şi surorii mele, balade, poveşti populare sau alte povestiri din cărţile de la bibliotecă.

C.C.: - Mama a fost, în tinereţea ei, destul de crudă, menajeră într-o casă din Bucureşti. Când a revenit acasă avea un geamantan greu. Reţin mirarea unei mătuşi atunci când mama a deschis geamantanul, în loc să vadă rochiţe acesta a fost plin de cărţi. Deschiderea mea spre lumea cărţilor se datorează mamei. Ţin minte cum citea din Anna Carenina, lângă tata, în timp ce el, pantofar fiind, lucra la păpuci. Toate acestea, probabil, m-au marcat, cu timpul încurajându-mi orice aplecare spre citit şi spre scris. Mama a fost foarte mândră în anul debutului meu, 1964, în „Tribuna” cu o povestire şi, mai apoi când am lansat prima carte în 1978. Era atât de emoţionată încât n-a rezistat să stea în librăria din Beclean şi a ieşit afară cu lacrimi în ochi. Ţinea foarte mult la condiţia mea de intelectual şi om al scrisului.

 

C.C.: - Eu şi sora mea, în ordinea venirii pe lume. Mai cuminte a fost ea, eu eram mai zglobiu şi neastâmpărat şi am provocat, din păcate, fără voia mea, necazuri în familie de-a lungul şcolii, inclusiv la facultate. Aşa s-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit, liniar, calm.

..........................................

C.C.: - Am fost dintotdeauna un incomod, un om care a provocat probleme celor din jur, dar nu fiindcă a vrut, ci datorită temperamentului excentric, fie pentru că nu executam nişte ordine, fie că gândeam altfel.

............................................

C.C. – Pe doamna am cunoscut-o în clasa a IV-a, fiind colegi de clasă până la terminarea liceului. Era fiica primarului oraşului. A ales să urmeze cursurile de asistent medical, iar eu cele de dascăl, însă ne-am păstrat relaţia afectivă şi, la 22 ani am devenit soţi, iar la 23 tată, în timpul facultăţii. Nunta noastră a fost la Beclean, cu elemente tradiţionale. Îmi amintesc că atunci când în biserică mi s-a pus pe cap coroana de mire, naşul meu, regretatul profesor Salutiu Mizgan, mi-a spus că semen cu Decebal. La nuntă au venit multe neamuri petrecerea fiind în curtea socrilor. Nu vă spun că am beneficiat inclusiv de datul găinii. Corina, fiica cea mare, a terminat liceul la Beclean, apoi Biologia la Cluj şi a fost profesoară la Liceul Sanitar Bistriţa. S-a căsătorit şi a hotărât, împreună cu soţul, să treacă Atlanticul, fiind stabiliţi la Montreal, unde lucrează într-un trust de farmacie naturistă. Are un depozit de care răspunde, catalogând ceea ce face cu 3 F: Îmi este foarte greu; îmi place foarte mult ceea ce fac şi sunt foarte bine plătită. Nepotul cel mare, care are acum 16 ani, s-a născut la Bistriţa şi a plecat la 3 ani de aici. Îmi amintesc că o dată, la plimbările noastre prin oraş, a văzut într-o grădină o conopidă şi a spus: uite, varză cu brânză. Am doi gineri, amândoi se numesc Alin, lucru destul de rar. Alin din Canada este inginer la reţeaua de metrou din Montreal, la informatică. În casă se vorbeşte româna, iar copilul cel mic, când este chemat la culcare spune „numai un pic, vreau să regardez până la capăt filmul ăsta”, adică un fel de româno-americană. Cea de-a doua fată a venit pe lume în 1971 şi, se spune că, oricine o vede o şi cunoaşte că este a mea. Semănăm foarte bine. A urmat şi ea Liceul Sanitar şi apoi Medicina. Din partea ei am două fetiţe, una studentă în clasa a IV-a şi cea mică tocmai a intrat la şcoală. Ginerele Alin a terminat Institutul de Arte Plastică, s-a specializat în iconografie. La Podirei există o mică biserică la şosea, o bijuterie în ce priveşte pictura interioară realizată de Alin. A pictat la Rohia, Baia Mare, Cluj, nu pot fi decât mândru că este foarte talentat. Ei sunt mai aproape de mine, fiind stabiliţi la Beclean.

Rep: - Dacă fetele nu au mers pe latura filologică, alegând medicina, ce spuneţi despre cei patru nepoţi?

C.C.: - Cred că mă vor moşteni, cel puţin Ioana. Sper să fie aşa, nu ştii de unde sare ţandura.