China, dragostea mea!

            Stăpâna fără tăgadă înainta cu pas sigur pe drumul dintre lumi, având în urma ei o armată de teracotă cum nu se mai văzuse vreodată: mii de oșteni, fiecare cu individualitatea sa sculptată, fiecare purtând în ochi o poveste, o teamă, un vis, o amintire. Niciun chip nu semăna cu altul, ca și cum însăși diversitatea umanității ar fi fost presată în lutul incandescent.

            Ei nu purtau zale, ci visele ei: țesături de lumină, ecouri ale gândurilor, fragmente din cărțile necitite încă ale lumii. Armura lor era fragilă ca o filă de jurnal, dar puternică precum o revelație trăită la marginea pământului.

            Iar la mijlocul acestui univers de lut și vibrație se afla Rozalia Fucă-Tomescu - Stăpâna. O prezență care, în această țesătură literară, se așază firesc în rândul marilor căutători de depărtări ai neamului:
pe lângă Kőrösi Csoma Sándor, secuiul din Ditrău pornit spre Tibet cu o carte drept busolă; alături de Dumitru Dan, ocolitorul curios și neobosit al pământului; lângă Ioan Codru-Drăgușanu, cu al său dor de lume;
și în preajma lui Nicolae Ghica-Comănești, explorator de pe alte meridiane.

            Nu pentru că ar împărtăși aceleași itinerarii, ci pentru că în această poveste ea le poartă același arhetip al însetării de cunoaștere, aceeași chemare spre diversitatea geografică și umană a mapamondului.           Sub privirea și gândul ei, armata de teracotă se metamorfoza:
în clipe de frumos, când oștenii păreau pictați în raze de aur, în momente de cunoaștere, când în ochii lor se aprindeau continente întregi, în respirații de artă, când gesturile lor deveneau dans, caligrafie, cântec,
în pași de peregrinare, când lutul însuși părea să simtă vântul de pe crestele lumii.

            Toate experiențele sale de globe-trotter - oricât de vaste, oricât de adânc trăite - au pălit în fața a ceea ce ea însăși, cu o solemnitate greu de imitat, numește Incredibila Chină.

            Pentru Rozalia Fucă-Tomescu, acest tărâm nu a fost doar o destinație, ci un seism interior, o zguduire a tuturor criteriilor după care își ordonase lumea. Scara valorilor cu care fusese obișnuită, atent țesută de ani de călătorii prin culturi diverse, a intrat aici într-o adevărată degringoladă.

            Nu pentru că ar fi pierit, ci pentru că s-a lovit de o entitate în care măreția, disciplina, istoria și emoția nu mai pot fi cuprinse în scheme obișnuite. În fața Chinei, compararea devine un act inutil, aproape ireverențios: e ca și cum ai încerca să cântărești un munte cu palma sau să cuprinzi un fluviu cu un șir de epitete.

            În Incredibila Chină, Rozalia Fucă-Tomescu descoperă nu un loc, ci un univers suprapus peste alte universuri, o supradensitate de timp și spațiu. Zidurile vechi par să respire, lacurile sacre să-și spună poveștile în limbi necunoscute, iar orașele - fie ele moderne sau străvechi - se arcuiesc la granița dintre realitate și mit.

            Aici, tradiția nu este un obiect de muzeu, ci o ființă vie, care pulsează în gesturile oamenilor, în felul în care se închină la trecerea anotimpurilor, în felul în care ridică ochii la cer sau își așază ceaiul în ceașcă. Ceremonialul devine rutină, iar rutina devine artă.

            Rozalia Fucă-Tomescu, obișnuită să caute în fiecare cultură cheia unei noi înțelegeri, se trezește însă în China în fața unui paradox: pentru prima dată în viața ei, înțelegerea nu mai este o destinație, ci un drum în sine.

            În fața templelor ce par crescute direct din piatră, în umbra grădinilor unde fiecare copac pare să aibă o memorie mai veche decât orice cronică, în tumultul metropolelor unde tradiția și tehnologia dansează împreună ca două surori rivale, Rozalia Fucă-Tomescu simte că teracota oștenilor ei din vis prinde din nou strălucire.

            Aici, în Incredibila Chină, armata ei imaginară de teracotă își găsește originile simbolice, iar oștenii ei, cu fețele lor unice, devin frați de spirit ai celor îngropați de un împărat din Antichitate. Fiecare figură de lut, fie ea reală sau născocită în vis, îi șoptește aceeași lecție:
că lumea nu este o succesiune de locuri, ci o multiplicare de epoci, forme, destine. 

            De aceea, Rozalia Fucă-Tomescu spune cu emfază — cu acea vibrație care se simte doar la oamenii care au privit în adâncul lumii — că nimic nu se compară, nici măcar de departe, cu această entitate care este China.

            Nu o țară. Nu o cultură. Ci un continent spiritual, o cartă a înțelepciunii, o sumă de tradiții ce se rescriu singure.

            Și poate că, în adâncul său, știe că toate drumurile pe care le-a străbătut până atunci nu au fost decât pregătirea pentru acest mare impact: întâlnirea cu o lume care nu se lasă cuprinsă, ci doar trăită.

            Vorbind despre Incredibila Chină, ochii domniei sale capătă o scânteiere greu de descris. Este strălucirea aceea rară, rezervată doar celor care evocă o iubire ce le-a schimbat destinul. Ai impresia, pentru o clipă, că Rozalia Fucă-Tomescu povestește despre cineva, nu despre ceva. Că a fost cândva, undeva, un chip anume, o prezență dragă, un om ce i-a marcat ireversibil existența.

            Dar nu. Nu este un om. Este China – Dragostea Ei!

            Se simte în felul în care glasul îi coboară cu delicatețe în șoapte, apoi se ridică, dintr-odată, ca un abur fierbinte de ceai parfumat. În felul în care își mișcă mâinile în aer, ca și cum ar încerca să reconstituie cu gesturi arhitectura unor pagode, linia curbată a unui pod de jad sau veșnicia unui munte învăluit în nori.

            Când vorbește, ochii ei nu se opresc în fața ta, ci trec dincolo, undeva între memorie și vis. E un luciu acolo, o reflexie transparentă, ca și cum privirea ar cuprinde în același moment secole întregi, dinastii, culturi, întâlniri și tăceri.

            În acea scânteiere vezi: roșul aprins al templelor, verde-dincolo-de-verde al orezăriilor în terase, aurul lampioanelor, albastrul-intens de pe porțile sacre, și negrul etern al tusului cu care se scriu caracterele.

            Dar vezi și ceva mai mult: un fel de tremur al sufletului, acea vibrație specifică îndrăgostiților care nu povestesc un loc, ci o întâmplare fondatoare a propriei lor vieți.

            Pentru Rozalia Fucă-Tomescu, China nu este o țară, ci un dialog interior, o chemare căreia i-a răspuns fără să știe că o purta deja în inimă. Așa cum unii oameni, după o iubire mare, nu mai privesc lumea la fel, tot astfel și ea: după întâlnirea cu acest colos al istoriei, cultura, arta și spiritul Chinei au devenit pentru ea un fel de meridian afectiv.

            Iar când povestește, nu descrie. Mărturisește. Din modul în care rostește numele acestei entități—„China”, cu o reverență ascunsă, cu un ușor tremur, ca și cum ar cânta o notă prea înaltă pentru a fi vorbită—înțelegi că între ea și acel tărâm s-a născut ceva ce se aseamănă, în toate sensurile intime ale cuvântului, cu o dragoste.

            O dragoste fără posesie. Fără promisiuni. Fără gelozii. O dragoste de cunoaștere, de uimire, de miracol. O dragoste în care ea este pelerin și martor, iar China este marele mister în fața căruia nu se revendică, ci se așază cu recunoștință.

            Astfel, când Rozalia Fucă-Tomescu vorbește, nu-ți poți dezlipi ochii de ai ei: aceștia sunt ferestre spre un spațiu în care sentimentul iubirii se contopește cu sentimentul descoperirii. Și atunci înțelegi de ce strălucesc.

            Pentru că, în adâncul lor, trăiește China – Dragostea Ei, luminându-i privirea ca o lumină aprinsă într-un templu la ceas de seară.

Dorin Radu Barna,

Director Editura SOLON