Vacanţă (concediu) la munte sau la mare?

Vacanţă (concediu) la munte sau la mare? Este un loc unde aţi dori să petreceţi o vacanţă şi nu aţi ajuns niciodată? Scrieţi şi în vacanţă? Ce carte ne recoman­daţi să luăm în vacanţă?

Anchetă realizată de Menuţ Maximinian

Am gsit locul perfect!

 E la munte sau la țară, în liniște și pace și cu cât mai puține distrageri. Locul unde aș dori să petrec o vacanță și nu am ajuns niciodată e un loc ce poartă mai multe nume: Departe de lumea dezlănțuită, La răscruce de vânturi, Insula misterioasă, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Grădina secretă, Orașul cu salcâmi, Dumbrava minunată, la Medeleni, Țara Minunilor, Biblioteca din Alexandria, Biblioteca din Babel, Insula Paradisului, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Castelul mișcător al lui Howl, Hotelul Majestic, Livada cu vișini, Aleph... Scriu întotdeauna, așadar scriu și în vacanță sau, mai bine spus, scriu mai ales în vacanță. Recomandarea mea de lectură? În rucsacul pentru munte sau în sacoșa pentru plajă musai să luați trei (alertă de număr magic!) cărți potrivite pentru lectura de vacanță, pentru că vă fac să visați, să priviți lumea de lângă voi cu alți ochi, și să dați peste un strop de magie și giumbușluc atunci când priviți peste umăr. Așadar, iată ce să luați în bagaj când vreți să uitați de lume: O întâlnire pe Strada Hazard, Marea e frumoasă ca tine, Povestiri de pe malul celălalt.

● ● Andrea H. Hedeș

Nimic  despre  vacanțe…

 Vacanțele? Au fost foarte diferite de-a lungul vie-ții. Cele de demult par , cum e și normal, cele mai frumoase, aveau în ele un strop de frene-zie.  Cu timpul, frenezia se diminuează, se dizolvă și ide-ea de vacanță. Sigur că sunt locuri unde aș fi visat să ajung, locuri calme, locuri fără pericole (mari), locuri fără lume (multă). De pildă mi-aș fi  dorit să revin în Caraibe, prin porturi-le mici de acolo unde cu toate că am stat puțin în 1991 m-am simțit cu adevărat deconectată de lume, una cu natura, în răsfățul vegetației  și al mării. Acolo unde ceea ce auzeai era preponderent ”no te preocupes”,un fel de deviză a vieții, nu tu-ți fă griji, nimic nu trebuie să te îngrijoreze, profit de clipă! După ce am plecat din Venezuela au urmat acolo dictaturi sân-geroase, sărăcie,mișcări populare, chinuri mari și chiar rizibila capturare a unui dictator, tot ce lăsasem în urmă era un decor de telenovelă.Poate că visăm vacanțe de tip telenovela? Oricum, locurile pe unde am fost fericită în vacanțe sunt azi fie în război, sub agre-siune, fie sub foc și pară.  ”Vacanța” dacă e să-i zicem așa, e timpul cel mai bun pentru scris și lectură. S-ar putea să nu am eu o reprezentare foarte corectă a ideii de ”vacanță.” Când ești tânăr, vacan-ța poate fi un spațiu al explorării. Când ești la maturitate și ai obligații de familie vacanța e un eșantion de vreme tensionat în care trebuie să ai grijă de ceilalți. Când ești singur, vacanța e un turn de melancolie, frustrări  și păreri de rău. Când ești cu cei dragi, vacanța aplică un vers din John Clare: „Până și cei mai dragi dintre cei dragi/Îmi sunt străini, chiar mai străini ca alții.”  Vacanța e un timp în care se pare că trebuie să te relaxezi și să nu mai faci timp de n zile ceea ce faci în restul timpului?   În cazul ăsta un om al scrisului și cititului nu are cum să ia vacanță ceea ce este foarte bine. Căci pe oriunde s-ar duce trage după el o lectură, observă o experiență și scrie câteva rânduri într-un carnețel ascuns. Ceea ce mi se pare și normal și frumos.

● ● Cleopatra Lorințiu

Vine  vacanța  cu  trenul  din  Franța

 Versurile din titlu nu au autor, nu au dată de naș-tere sigură și nu cer, la prima rostire, vreun comentariu.

Ele funcționează prin ritm, rimă și bucurie imediată. Co-pilul care o rostește nu are nevoie să știe de unde vine, îi ajunge că vacanța vine. Totuși, tocmai această simplitate o face suspect de bogată. De ce Franța? De ce trenul? De ce vacanța ca personaj sosit dintr-o geografie precisă? Explicația cea mai comodă ar fi că rima „Vacan-ța” se potrivește cu „Franța” cu o naturalețe aproape mecanică, dar folclorul copiilor nu trăiește numai din sonorități în-tâmplătoare. El păstrează adesea, deformate și micșorate, resturi din istoria mare. Ceea ce pentru adulți a fost politică, reformă, conflict social sau program ideologic poate deveni, după câteva decenii, o poezioară spusă în curtea școlii. În cazul de față, ipoteza cea mai seducătoare ne duce în Franța anului 1936, când Frontul Popular al lui Léon Blum a intro-dus concediile plătite și a deschis, pentru milioane de oameni, experiența vacanței ca drept, până atunci rezervată doar claselor înstărite. Nu a fost vorba de simpla pauză dintre două perioade de muncă, ci timpul liber recunoscut social, apărat juridic și, foarte important, făcut posibil material. Concomitent intră în scenă trenul. În jurul lui Léo Lagrange, simbol al noii politici a timpului liber, vacanța populară a căpătat și bilete reduse, călătorii accesibile, plecări reale.

Dreptul abstract reușise să se urce în vagon, iar reforma socială devenea imagine: oameni simpli, valize modeste, copii, pachete, peroane, litoral, munte, lumină de vară. Pentru prima dată, mulțimile nu mai priveau vacanța ca pe un lux al altora, ci ca pe o promisiune proprie.

Dacă versul românesc s-a născut, direct sau indirect, din ecoul acestei schimbări, el este una dintre cele mai concentrate formule ale modernității sociale europene. În câteva cuvinte precum vacanța, trenul, Franța, se află un întreg program în care timpul liber vine din Occi-dent, drepturile sociale circulă, modernitatea are mers de tren. Prudența este însă obligatorie. Nu am găsit cel puțin deocamdată, un ziar româ-nesc din 1936, o revistă școlară, un caiet de elev, o culegere de folclor care să fixeze versul în epocă și să-i confirme explicit filiația franceză. Fără o asemenea probă, explicația rămâne ipoteză, nu verdict. Dar o ipoteză bună are și ea drepturile ei: adună indicii, luminează sen-suri, pune în relație cuvinte care altfel ar părea doar un joc, iar aici indiciile se atrag reciproc.

România interbelică era francofilă până în măduva instituțiilor și a imaginarului ei cultural.

Parisul nu era doar o capitală străină, ci un centru de iradiere simbolică. De acolo veneau modele literare, mode vestimentare, formule politice, reforme, idei pedagogice și vocabular.

Pentru români, Franța era adesea numele prescurtat al modernității. A spune că vacanța vine „din Franța” însemna, poate fără intenție conștientă, a exprima că și dreptul la timp liber vine dintr-un spațiu exemplar al civilizației occidentale. Trenul completează perfect această mică alegorie. În imaginarul interbelic, acesta este vehiculul absolut al circulației care transportă oameni, ziare, vești, soldați, studenți, scrisori, mărfuri și idei. El face legătura dintre provincie și capitală, dintre periferie și Euro-pa, dintre întârziere și promisiune. O vacanță care vine cu trenul este o vacanță modernă, calendaristică, publică, aproape oficială. Ea sosește la oră, intră în gară, poate fi anunțată, așteptată, întâmpinată. Literar, formula este admirabilă tocmai pentru că nu explică nimic. Ea pune în miș-care trei substantive și lasă restul în seama memoriei colective. Vacanța devine personaj, Franța origine, iar trenul mesager. În această miniatură poetică, copilăria se întâlnește cu istoria socială fără să știe. Așa funcționează adesea folclorul care nu păstrează arhiva, ci ecoul, nu reține numele miniștrilor, dar salvează efectul afectiv al unei transformări. Miniștrii Léon Blum și Léo Lagrange pot dispărea din memoria colectivă, rămânând însă senzația că, la un moment dat, vacanța a început să vină, iar pentru că trebuia să sosească de undeva, a venit din Franța. Și, pentru că trebuia să se miște, a venit cu trenul. Există, firește, și o metamorfoză de sens. Concediul plătit al muncitorilor francezi se transformă, în folclorul românesc, în vacanța elevilor. Timpul liber al adultului devine ju-bilația copilului, iar politica socială rimă. Totuși această alunecare nu slăbește ipoteza, ci o face verosimilă cultural. Copiii moștenesc uneori cuvinte ale adulților golite de context, dar pline de muzică. Astfel versurile „A venit vacanța / Cu trenul din Franța” nu trebuie citite ca document istoric brut pentru că ar fi prea mult. Pot fi însă citite ca fosilă verbală, o urmă mică a unei epoci în care ideile despre muncă, odihnă și demnitate s-au schimbat radical. O fosilă nu este animalul întreg, dar păstrează forma unei vieți dispărute. În fond, farmecul expresiei vine tocmai din această dublă apartenență. Ea este și joc, și posibilă memorie, și rimă, și istorie, și copilărie românească, și ecou francez. Ea se află la granița dintre poezia anonimă și istoria socială, acolo unde literatura populară își dovedește marea ei inteligență, aceea de a spune mult cu foarte puțin. Poate că, într-o zi, cineva va găsi prima apariție a versurilor într-o pagină îngălbeni-tă de ziar sau într-un caiet de școlar. Poate că nu. Până atunci, acestea își continuă călătoria fără bilet, fără autor, fără dosar de arhivă. Au în schimb ceva mai durabil, o gară imaginară în memoria noastră, iar din această gară, în fiecare vară, vacanța sosește din nou.

● ● Mircea Gelu Buta

Vacanța  scrisului

 Am auzit prima oară cuvântul vacan-ță demult, în copilărie, și nu prea am priceput atunci care este înțelesul lui deplin. Dar, pentru că în știrea pe care am ascultat-o la radio atunci se vorbea despre o mare actriță străină, care a venit să petreacă vacanța în România, am dedus, cu mintea celor câțiva ani, că vacanță înseamnă să pleci undeva, să nu stai pe-acasă. Sigur că, între timp, înțelesurile s-au nuanțat, paleta largă a semnificației acestui cuvânt s-a deschis tot mai mult  și am ajuns eu însămi să plec într-un loc sau altul în acele zile libere, râvnite apoi un an întreg. Că a fost la munte sau la mare, în Deltă sau în vreun sat izolat pe vârf de munte, în țară sau pe alte meleaguri, că a fost ploaie sau vreme bună, schimbarea decorului, întâlnirile cu oameni și locuri inedite, precum și noutățile unor întâmplări neașteptate au fost mereu binevenite.

Orice vacanță înseamnă o mică sărbătoare în șirul zilelor obișnuite, un fel de fugă de toate acele servituți și responsabilități care alcătuiesc viața cea de toate zilele. Sigur că, de multe ori, oboseala de după vacanță, a întoarcerii la cele lăsate acasă, te face să spui că ar mai fi nevoie de încă o minivacanță pentru a-ți ușura revenirea la programul binecunoscut dinain-te de plecare. Pentru a uita, eventual, alergătura din aeroporturi, de pe peroanele gărilor aglomerate sau ambuteiajele de pe autostrăzi. Am călătorit în vacanțe, de-a lungul anilor, cu trenul, cu mașina, cu avionul, cu autobuse prăfuite, dar și cu autocare ultramoderne, ba, la un moment dat, niște săteni binevoitori  ne-au transportat bagajele cu un măgăruș, până într-un cătun uitat de lume. N-am refuzat niciodată „culoarea locală”, tradiția, pentru că încă mai cred că vacanța este unul dintre cele mai minunate moduri de a cunoaște, de a învăța despre alții, de a compara ceea ce știi deja cu ceea ce vezi pentru prima oară într-un loc nou. Și, mai ales, de a intra într-o comunicare subtilă cu oamenii, locurile, noutățile întâlnite.

Nu obișnuiesc să iau cărți ca să le citesc în vacanță, deși lectura este ea însăși o evadare, o vacanță a spiritului. Cărțile le citesc în liniștea de acasă.  În schimb, oriunde mă duc, caut să cumpăr  neapărat presa locală, tocmai pentru a mă familiariza cât mai bine, prin știri, cu locul. Cu siguranță, ceea ce v-am povestit despre vacanțe până acum nu sunt noutăți, le-au trăit și le vor mai trăi și alții. Vreau să vă vorbesc  însă despre un alt fel de vacanță pe care mi-o îngăduie din când în când Dumnezeu: aceasta este vacanța scrisului. Este tot ceea ce poate fi mai minunat în curgerea zilelor, a timpului acestei vieți care mi s-a dat, leac pentru toate nefericirile și singurătățile de care nu putem fugi mereu. E o vacanță cu multă strădanie care cere dăruire și de tare multe ori sacrificii mai mari sau mai mărunte, după cum sunt și zilele... și... oamenii... Cu toate acestea, n-aș schimba-o cu nicio altă destinație exotică, n-aș da-o pentru niciun paradis terestru, oricât de luminos și strălucitor ar fi el.

● ● Otilia Țeposu

Vacanțe  de  vis  în  munții  noștri

 Vacanța mea de vis este la munte. Nu prea înalt, culmi domoale, dealuri cu livezi de meri în jur. Cîmpeni-Alba, cu Avram Iancu și Sărbătoarearea anuală -Târgul de fete de pe Muntele Găina, Roșia Montană sau Horea, Mătișești, Petreasa - de Ziua lemnarului.

Vacanţă la munte sau la mare? Fără să stau pe gânduri, aleg mun-tele. Nu prea sunt locuri in care mi-am dorit să ajung și să nu-mi îm-plinesc dorința.  Copil fiind, vara însemna și multe zile la Marea Neagră, cu scoici și valuri, castele de nisip. Apoi, nelipsitul munte, cu drumeții, izvoa-re, fragi, zmeură și pipirig din care împleteam semne de carte în multe fire. Noian de poze, albume întregi, povești ascultate seara sau la un popas de la oamenii din diferitele locuri pe unde colindam De scris, scriu tot timpul, fie că sunt gânduri, pur și simplu, sau poezie, acum  scriu chiar și pe telefon, fiind mereu “la-ndelăbuță”, cum spunea Magistrul Gh. I. Tohăneanu.  Am povestit întâmplări și amintiri, gânduri ce-mi treceau prin minte, ba, uneori, umblam cu fișe și chiar cărți în rucsac. în cel mai recent volum al meu de eseuri, apărut anul acesta, Hoinărind prin Gânduri (Editura Eurostampa, Timișoara, 2026). Chiar recomandam copiilor Plaiuri românești în legende și Din legendele Munților Apuseni, cărțile mele apărute in 2002, respectiv 2003, la Editura Mirton, din Timișoara. Toa-te conțin legende geografice, cărțile fiind menite să ne poarte pe tărâmuri de poveste, în vremurile de odinioară, prezentând o altă fațetă, mai puțin știută a meleagurilor din țară, din Munții Apuseni – inclisv legendele minelor de aur, sau din frumoasele regiuni ale Banatului, locuri atât de frumoase și, uneori, atât de pușin cunoscute. De ce legende? Pentru că ele prezintă o lume fantastică și totuși, reală, povestiri (unele cu mai multe variante) care, por-nind de la un sâmbure de adevăr, încearcă să explice fapte, întîmplări, originea unor ținuturi sau chiar fapte istorice pierdute în negura vremurilor. Cartea Plaiuri din Banat în legende, ceva mai recent apărută, la Editura Mirton, în 2018, conține poveștile locurilor străbătute. Am scris-o chiar cu gândul de a fi citită înainte de a porni la drum prin minunatele locuri din Banat sau chiar purtată în rucsac și citită seara, la lumina focului de tabără. Tocmai ne-am bucurat de Ziua Banatului (21 iulie) și Ziua Banatului Montan (12-17 iunie), cu simpozioane internaționale, lansări de carte, expoziții de artă și nelipsitele spectacole folclorice dedicate valorilor autentice ale regiunii.  Toate cele trei cărți au poze minunate, pe care le-am făcut în călătoriile mele pe munte, coperțile imortalizând cele mai dragi imagini. Vacanțe de vis în munții noștri plini de legende.

● ● Daniela Văleanu

Ce  cărţi  aş  recomanda  celor  aflaţi  în  concediu  (vacanţă)

 La prima întrebare, am răspuns anul trecut, între-barea constituind ea singură subiectul unei anchete literare, organizate tot de Răsunetul cultural. Pentru mine, conclu-zia a fost clară: prefer „drumuri-le de munte” în locul plimbărilor şi al statului la plajă, pe malul mării.  Este un loc unde aţi dori să petreceţi o vacanţă şi nu aţi ajuns niciodată? Da, există un asemenea loc. Dacă el se referă la România, acesta se numeşte Vatra Dornei. Am fost de mai multe ori la Vatra Dornei, dar numai pentru câteva zile, nu pentru un concediu propriu-zis. Mi-au plăcut staţi-unea, peisajul, oamenii şi mâncarea. Dacă e să mă refer la un loc din străinătate, aş vrea să ajung în Insula Tahiti, din Oceanul Pacific, să merg pe urmele lui Paul Gauguin. Cine ştie dacă voi ajunge vreodată acolo!  Scrieţi şi în vacanţă? Într-un fel, pot răspunde afirmativ. Îmi fac doar însemnări în legătură cu cele văzute şi auzite în locurile vizitate, fie că e vorba de ţară, fie de străinătate.

Obiceiul acesta mi-a intrat în reflex şi nu mai pot renunţa la el. În ultima vreme, am fost la Bucium-Şasa, unde a trăit o vreme Ion Agârbiceanu, în oraşul Săliştea de Sus, din jud.

Maramureş, sau la Dobricel, în jud. Bistriaţa-Năsăud. Am scris articole despre evenimentele din aceste localităţi, la care am participat, care vor intra în volumul II din Călătorii prin Ţară.

Paginile despre Laponia, pe care am vizitat-o anul trecut, vor intra în sumarul unui volum de călătorii prin Europa (volum scris împreună cu Doina Rad). În toamna anului trecut am vizitat şi Muntele Athos, iar în calitate de „închinător” la Sfântul Munte (aşa se numeau pelerinii în secolul XIX, „închinători”), am publicat volumul Pelerini la Muntele Athos (Casa Cărţii de Ştinţă, Cluj-Napoca, 2026).   Ce carte ne recomandaţi să luăm în vacanţă? Este foarte greu de recomandat o carte pentru cei care se află în vacanţă, fiindcă cititorii sunt mulţi şi de multe feluri. Când călătoresc în străinătate, mi-am făcut obiceiul de a lua cu mine o carte, ca să o citesc prin aeroporturi sau chiar în camera de hotel, dacă nu sunt foarte obosit. Am să dau câteva exemple. ` În 2009, când am fost în Australia, am luat cartea lui Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Humanitas, Bucureşti, 2009. Despre această carte am scris o amplă prezentare (O carte citită la 10.000 de metri deasupra Oceanului Antlantic), inclusă în volumul O călătorie în Ţara Kangurului. Cuvânt înainte de Anamaria Beligan, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012. În 2002, am dus cu mine, în America, prima ediţie a romanului Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga. În 2014 am citit, în Portugalia, Anii romantici, memorialistică (Polirom, Iaşi, 2014) de Gabriela Adameşteanu, iar în anul următor, în Spa-nia, am admirat conţinutul şi stilul volumului semnat de Ioan-Aurel Pop, Românii şi România.

O scurtă istorie, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1998, o carte pe care nu am citit-o decât fragmentar la apariţie.  Ce cărţi aş recomanda, totuşi, celor aflaţi în vacanţă? Aş începe cu volumul Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite, 1959-1962. Ediţie de Cristian Bădiliţă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2026, continuând cu jurnalul lui Ioan Pintea, Proximităţi şi mărturi-siri. Ediţie revăzută şi adăugită, Polirom, Iasi, 2025.  Celor de vârsta mea (pe care o colegă, Maria Riţiu, îi numeşte nu septuagenari, ci „septolescenţi”) le-aş sugera două cărţi memori-alistice (lectura acestui tip de literatură, cum zicea D.D. Roşca, este un semn al îmbătrâni-rii!): Eugen Munteanu, Seimeni, eterna reîntoarcere, Polirom, 2026; Gheorghe Săsărman, Amintiri. Volumul I (până la bacalaureat). De ce mă ţin drept clujean. Postfaţă de Dan Culcer, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026.   Aş mai însoţi aceste recomandări cu un sfat: „Cititul nu dăunează sănătăţii!” (sloga-nul Editurii Tritonic).

       ● ● Ilie Rad

Vacanța

Ori la munte, ori la mare, dar pe vreme frumoasă, pentru că eu nu pot zice ca Sadoveanu că natura e fru-moasă și când se dezlănțuie în furtună. Cunosc locuri fru-moase, din Transilvania mai ales, le-am străbătut la pas; la mare mă duceam cu soția și copiii în lunile călduroase de vară. Deși nu sunt un voiajor am văzut multe locuri frumoase; în Salva, frumosul sat din ținutul năsăudean mi-am petrecut vacanțele școlare de vară în timpul studiilor gimnaziale și liceale.  Îmi place să scriu în locuri care-ți bucură privirea, dar în mod obișnuit scriu la biroul meu de acasă, căci vâr-sta aduce pe lângă alte neplăceri și pe aceea a seden-tarismului. Scrisul și cititul, completate cu programe TV constituie aproape identic programul meu zilnic.  În vacanță citesc pe lângă scriitorii preferați, noutățile literare care sunt elogiate de critici competenți, - și, pentru destindere, pagini de literatură umoristică, biografii ale unor oameni celebri și, cu reală plăcere, memorialistică.

● ● Ion Buzași

Călătora  ca  alternativă  între  munte  şi  mare

Zăbovind câteva clipe asupra semnificaţiilor celor două cuvinte, constat, fără prea multă zbatere, o  deosebire între concediu şi vacan-ţă, nuanţă iscată devreme, odată cu primul an de şcoală, şi fortificată după intrarea în ,,câm-pul muncii’’, la absolvirera facultăţii. Ca elev şi student aveam ,,vacanţă’’, adică acel interval temporal când zăvoram formulele matematice, teoriile şi ipotezele între coperţile manualelor şi cărţilor indicate de mentori ca bibliografii obliga-torii şi lăsam gândul să zburde în voia lui, liber de orice constrângere regulamentară. O perioa-dă aşteptată pentru mireasma extatică a unor aventuri imaginare – incitate adesea, desigur,  pe filieră livrescă – de-a accesa şi cunoaşte ceea ce lecturile au împânzit fagurii memoriei cu ,,extreme’’, ,,superlative’’ sau miraje. Dimpo-trivă, ,,concediul’’ l-am asimilat mai degrabă unei evadări programate din anodinul stărilor de fapt, o secvenţă mai mult prozaică, prin rosturile ei recuperatoare, decât fascinantă. O deosebire pe care ascensiunea pe treptele vârstelor n-a făcut decât să o amplifice submers, încercarea de-a transforma concediul în vacanţa de odinioară rareori izbăvindu-se. Cât despre locul unde jinduim a petrece prea puţinele zile alocate celor două mo-duri de-a întrerupe cavalcada unor îndatoriri socialmente necesare, vom întâlni, cum este şi firesc, un mozaic de opţiuni. De regulă, cei asupra cărora muntele şi-a pus pecetea unui determinism geografic din născare, adoră descălecarea spre mare. Şi invers, dobrogeanul nostru visează la culmile semeţe ale Carpaţilor. Comparativ, muntele şi marea, nu sunt nu-mai două universuri de sejur şi agrement situate la antipod unul faţă de altul, ci şi două ambienturi total diferenţiate. Muntele copleşeşte prin varietatea formelor, prin incitarea la acţiuni imediate – numiţi-le escalade, numiţi-le peregrinări îndelungate ! – în vreme ce ma-rea, dimpotrivă, ne întâmpină cu sedativul orizontului său nesfârşit, cu monotonia valurilor deferlând pe plaje ori izbindu-se, sacadat, de faleze.  Dar, vacanţa sau concediul nu trebuie şi nu sunt rezumate de către toţi exclusiv la cele două entităţi peisagistice menţionate. Ele pot îmbrăca forma mobilă a călătoriilor spre monumente ale naturii impresionante (vulcani, defileuri, peşteri, cascade), către mari me-tropole ce concentrează obiective istorice, religioase sau culturale de largă notorieta-te, spre situri istorice cu intense reverberaţii simbolice, spre vetrele unor manifestări cul-turale sau sportive de anvergură mondială. A întreba un geograf în ce loc nevi-zitat ar dori să-şi petreacă vacanţa înseam-nă a-l pune în grea  încurcătură, izvorâtă din specificul  profesiei sale ce presupune cunoşterea cât mai detaliată a realităţilor lumii. Înainte de oricare, cele naturale, pei-sagistice : munţii, apele, climatul, vegetaţia, fauna tuturor continentelor, devenite prin ineditul lor fără seamăn atracţii turistice de prim rang. Dar şi patrimoniul habitate-lor umane, urbane şi rurale, transformate adesea, prin zestrea lor istorică şi culturală insolită, în ţinte ale ,,pâraielor de aur’’, pen-tru a actualiza o veche sintagmă ce definea deplasările masive de călători, echivalente azi fluxului turistic internaţional. Or, într-o viaţă atât de scurtă şi cu atât de puţine ră-gazuri cu adevărat libere, devine utopică orice speranţă de-a  vizita şi savura spiritual mulţimea de colţuri mirifice ale Pământului, chiar dacă ne-am limita doar  la cele care se detaşează emblematic. Ca urmare, cel vizat purcede la o selecţie drastică, alegând câte ceva din fiecare, începând, desigur de la siturile binecuvântate de o natură generoasă şi briliantele civilizaţiei umane.  În ceea ce mă priveşte aş da totuşi un răspuns imediat, trimiţând la o parte a lumii unde n-am călătorit: într-una din insulele arhipelagurilor din Pacific – Hawaii, Tonga, Vanuatu, Tahiti, Fiji etc. Şi aceasta nu numai pentru a-mi răspunde la cel puţin două întrebări pe care le port nedesluşite pe de-a în-tregul, şi anume : 1. de ce Gaguin a ales, între gloria – eterna himeră atotseducătoare ! – ce începea să-i surâdă în Montmartre şi surghiunul în Tahiti, pe cel din urmă ? şi 2. ce resorturi interioare l-au determinat pe Robert Louis Stevenson să statueze că cel care ajunge într-un astfel de paradis terestru se gândeşte ,,la întoarcerea în locurile natale doar în clipa cea din urmă’’ ? Călătoriile seamănă, prin menirea lor, pelerinajului spre unda pură şi cristalină a izvorului cu apă vie, unde, odată ajuns şi ostoit în setea de cunoaştere şi frumos, dau frâu liber inspiraţiei debordante. Drept mărturie, multe din poeziile mele s-au iscat în acele zile, pline de prinos şi reverie. În fuga după mai mult şi mai spectaculos, nu mai este timp de lectură, consult doar înscrisuri despre traseul urmat şi locul în care aştept revelaţiile peregrinării (atlase, ghiduri, hărţi, lecturi geografice). Ele mă ajută să le descopăr valorile şi specificităţile, să-mi pigmentez sejurul cu aura unui act turistic împlinit. Orice altă lectură ar veni în contradicţie cu scopul şi aşteptările călătoriei, frustrându-le de deschiderea sufletească deplină. Aşa că nu v-o recomand.

● ● Gavril Pompei

Marea, fără  dret  de  apel

 Cred că din clipa în care am devenit con-știentă de existența cuvântului „vacanță” – să fi fost, probabil, pe vremea grădiniței –, l-am asociat cu marea. Vacanța însemna drumul spre litoral, unde mergeam împreună cu părinții mei, fie cu bi-lete de la ONT, fie prin sindicat. Nu spuneam că mergem la Marea Neagră, ci, simplu, „la mare”, iar marea căpăta, pentru mine, nume și înfățișări diferite: Mamaia, Neptun, Saturn, Venus. Îmi amintesc și acum prima întâlnire cu ea, după o călătorie cu trenul care mi se păru-se nesfârșită. Era în zori, când mama m-a trezit (dormisem pe bancheta de mușama cafenie, cu mirosul ei inconfundabil, pe care multă vreme aveam să-l asociez cu CFR-ul) și mi-a spus: „Uite marea!”. Cred că, în acea clipă, m-am simțit pu-țin asemenea mercenarilor greci din relatarea lui Xenofon, care, după luni de retragere prin teritorii ostile, au zărit de pe muntele Theches întinderea salvatoare a Pontului Euxin și au strigat, cuprinși de bucurie: „Thalassa! Thalassa!” – „Marea! Marea!”. Pentru ei, marea însemna sfârșitul primejdiei și apropierea întoarcerii acasă. Pentru copilul trezit în zorii unei zile de vară, ea era începutul vacanței și promisiunea unei lumi cu totul noi. Marea a rămas un loc aparte: în care m-am rătăcit pentru prima dată și mi-am auzit numele la „Radio Vacanța”, locul în care am văzut pentru întâia oară delfini, dar și primul spectacol de teatru. Acolo am legat prietenii cu copii veniți din localități atât de îndepărtate, încât abia le găseam pe hartă, cu care am corespondat și după ce am devenit, și unii, și alții, adulți. Locul în care libertatea pare să fie la ea acasă. Poate de aceea – să fie oare una dintre sechelele copilăriei în comunism? – nici astăzi nu pot concepe vacanța de vară fără un loc care să aibă legătură cu marea. Mai rar Marea Neagră, e adevărat, acum este Egeea, Adriatica, Mediterana sau Baltica. Nici nu contează; important este să fie marea. Marea, nu oceanul. Marea cu nuanțele ei mereu schimbătoare, cu liniștea și agitația ei, neapărat cu o plajă cât mai sălbatică și mai puțin comercială, fără alte sunete în jur decât cântecul apei.  Nu întâmplător unul dintre versurile mele preferate (de fapt un poem într-un vers) este cel al lui Odysseas Elytis: „Doamne, cât albastru risipești ca să nu te vedem!”. Și poate de aceea cerul și marea și albastrul sunt pentru mine asociate cu divinitatea. Și rămân re-cunoscătoare tuturor insulelor grecești pe care le-am vizitat, de la Kos la Antiparos, că m-au făcut să simt cât adevăr încape în acest vers. Și chiar dacă am trădat Grecia pentru Corsica și Sardinia, versul continuă să vină cu mine.  Am scris în toate vacanțele de vară. Nu ficțiune, dar am scris. Și am citit. Am ales de multe ori cărți a căror acțiune se petrece în locurile în care urma să merg pentru a simți mai puternic spiritul acestora. Și poate să înțeleg mai bine povestea. Da, îmi place ca locu-rile prin care trec să-mi aleagă, uneori, lecturile. Recomandarea mea pentru această vară este „Prietenii mei”, cel mai recent roman al lui Fredrik Backman, în care personajul-simbol este un tablou intitulat (nu întâmplător), „Cel cu marea”. O carte despre memorie și pierdere, despre adolescență, despre artă și despre oamenii care lasă urme adânci în noi, asemenea mării.

● ● Monica Halaszi

Muntele  şi  marea.. Simple  note  despre  o  călătorie  interioară

Pentru mine, o vacanță nu este doar o deplasare în spaţiu, ci, mai degrabă, o călătorie interioară. Alegerea între munte și mare reprezin-tă, pe de altă parte, mai mult decât o simplă op-țiune de călătorie, este o reflecție a stării noastre afective. Marea este asociată cu orizontul infinit, cu o stare de abandon în fața imensității albastre și cu ritmul hipnotic al valurilor, ea reprezintă un fel de relaxare pasivă, un loc unde timpul pare să se dilate sub unduirile valurilor şi sub impactul razelor solare. Pe de altă parte, muntele impune o altfel de prezență, sugerând verticalitate, efort fizic, introspecție, îndemnând la o confruntare cu propriile limite și la o liniște mai adâncă. Alegerea între cele două forme spaţiale depinde adesea de nevoile fiecăruia: cei care caută să îşi estompeze prezenţa aleg marea, în timp ce oamenii care ca-ută să se „regăsească” pe sine aleg adesea pote-cile montane. Muntele oferă o „libertate cucerită”, este un spațiu al ascezei și al clarității mentale. În schimb, marea oferă o „libertate dăruită”. Munte-le ne redă sentimentul controlului și al forței pro-prii, în timp ce marea ne oferă capacitatea de a curge odată cu viața. Există locuri dorite dar în care nu am ajuns încă, ele sunt precum o destinație de neatins care conturează geografia ilimitată a dorinței. Această „destinație de neatins” rămâne în mintea mea ca simbol al libertății absolute. Simpla existență a acestui „loc ideal” în conştiinţa noastră oferă un refugiu în perioadele de rutină cotidiană. Faptul că nu am ajuns acolo transformă acel loc într-o utopie personală, e singura destinație care ne aparține în totalitate, în planul pur al imaginației. Scrisul în vacanță se situează între relaxare și disciplină. Pentru mine, eliberat de presiunea termenelor-limită, scrisul poate deveni un instrument de procesare a unor experiențe intime nebănuite, un mod de a vedea lumea mai atent. Privesc scrisul în vacanță ca o metodă de „îmblânzire” a timpului, când extrag din flu-xul uitării experienţe, momente, trăiri pe care le fixez în identitatea profundă a fiinţei. Cartea de vacanță presupune un fel de escapism în escapism, ea este un companion, nu o povară.

Dacă sunt la mare, aleg de obicei o narațiune fluidă, un roman clasic sau o carte de proză scurtă care să permită întreruperi frecvente. La munte, densitatea textului poate fi mai mare, profitând de izolarea și liniștea serii. Nu ocolesc nici unele cărţi care explorează ele însele temele călătoriei și ale descoperirii de sine. Lectura în vacanță are, cred eu, puterea unică

de a se împleti cu prezenţa sau amintirea locului, astfel încât, mai târziu îți vei aminti exact emoţia pe care o resimțeai citind o anumită pagină în spaţiul naturii. Indiferent de alegere - între altitudinea muntelui și imensitatea mării - vacanța ră-mâne pentru mine un spațiu al posibilităților, un moment în care ne permitem să fim altcine-va, să citim cărți care ne schimbă perspectiva asupra lumii și să scriem, fie și doar câteva rânduri, despre frumusețea care ne înconjoară. O călătorie reușită se măsoară în bogăția stărilor interioare pe care le cultivăm căci, fie că alegem muntele sau marea, fie că reușim sau nu să ajungem la destinația visată, elementul care transformă un concediu într-o expe-riență spirituală este capacitatea noastră de a reflecta asupra acestor momente. Scrisul și lectura sunt punțile care leagă geografia exterioară de peisajul nostru interior, făcând din fiecare vacanță o călătorie către sine.

● ● Iulian Boldea