Vacanţă (concediu) la munte sau la mare?

Vacanţă (concediu) la munte sau la mare? Este un loc unde aţi dori să petreceţi o vacanţă şi nu aţi ajuns niciodată? Scrieţi şi în vacanţă? Ce carte ne recoman­daţi să luăm în vacanţă?

Anchetă realizată de Menuţ Maximinian

Am gsit locul perfect!

 E la munte sau la țară, în liniște și pace și cu cât mai puține distrageri. Locul unde aș dori să petrec o vacanță și nu am ajuns niciodată e un loc ce poartă mai multe nume: Departe de lumea dezlănțuită, La răscruce de vânturi, Insula misterioasă, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Grădina secretă, Orașul cu salcâmi, Dumbrava minunată, la Medeleni, Țara Minunilor, Biblioteca din Alexandria, Biblioteca din Babel, Insula Paradisului, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Castelul mișcător al lui Howl, Hotelul Majestic, Livada cu vișini, Aleph... Scriu întotdeauna, așadar scriu și în vacanță sau, mai bine spus, scriu mai ales în vacanță. Recomandarea mea de lectură? În rucsacul pentru munte sau în sacoșa pentru plajă musai să luați trei (alertă de număr magic!) cărți potrivite pentru lectura de vacanță, pentru că vă fac să visați, să priviți lumea de lângă voi cu alți ochi, și să dați peste un strop de magie și giumbușluc atunci când priviți peste umăr. Așadar, iată ce să luați în bagaj când vreți să uitați de lume: O întâlnire pe Strada Hazard, Marea e frumoasă ca tine, Povestiri de pe malul celălalt.

● ● Andrea H. Hedeș

Nimic  despre  vacanțe…

 Vacanțele? Au fost foarte diferite de-a lungul vie-ții. Cele de demult par , cum e și normal, cele mai frumoase, aveau în ele un strop de frene-zie.  Cu timpul, frenezia se diminuează, se dizolvă și ide-ea de vacanță. Sigur că sunt locuri unde aș fi visat să ajung, locuri calme, locuri fără pericole (mari), locuri fără lume (multă). De pildă mi-aș fi  dorit să revin în Caraibe, prin porturi-le mici de acolo unde cu toate că am stat puțin în 1991 m-am simțit cu adevărat deconectată de lume, una cu natura, în răsfățul vegetației  și al mării. Acolo unde ceea ce auzeai era preponderent ”no te preocupes”,un fel de deviză a vieții, nu tu-ți fă griji, nimic nu trebuie să te îngrijoreze, profit de clipă! După ce am plecat din Venezuela au urmat acolo dictaturi sân-geroase, sărăcie,mișcări populare, chinuri mari și chiar rizibila capturare a unui dictator, tot ce lăsasem în urmă era un decor de telenovelă.Poate că visăm vacanțe de tip telenovela? Oricum, locurile pe unde am fost fericită în vacanțe sunt azi fie în război, sub agre-siune, fie sub foc și pară.  ”Vacanța” dacă e să-i zicem așa, e timpul cel mai bun pentru scris și lectură. S-ar putea să nu am eu o reprezentare foarte corectă a ideii de ”vacanță.” Când ești tânăr, vacan-ța poate fi un spațiu al explorării. Când ești la maturitate și ai obligații de familie vacanța e un eșantion de vreme tensionat în care trebuie să ai grijă de ceilalți. Când ești singur, vacanța e un turn de melancolie, frustrări  și păreri de rău. Când ești cu cei dragi, vacanța aplică un vers din John Clare: „Până și cei mai dragi dintre cei dragi/Îmi sunt străini, chiar mai străini ca alții.”  Vacanța e un timp în care se pare că trebuie să te relaxezi și să nu mai faci timp de n zile ceea ce faci în restul timpului?   În cazul ăsta un om al scrisului și cititului nu are cum să ia vacanță ceea ce este foarte bine. Căci pe oriunde s-ar duce trage după el o lectură, observă o experiență și scrie câteva rânduri într-un carnețel ascuns. Ceea ce mi se pare și normal și frumos.

● ● Cleopatra Lorințiu

Vine  vacanța  cu  trenul  din  Franța

 Versurile din titlu nu au autor, nu au dată de naș-tere sigură și nu cer, la prima rostire, vreun comentariu.

Ele funcționează prin ritm, rimă și bucurie imediată. Co-pilul care o rostește nu are nevoie să știe de unde vine, îi ajunge că vacanța vine. Totuși, tocmai această simplitate o face suspect de bogată. De ce Franța? De ce trenul? De ce vacanța ca personaj sosit dintr-o geografie precisă? Explicația cea mai comodă ar fi că rima „Vacan-ța” se potrivește cu „Franța” cu o naturalețe aproape mecanică, dar folclorul copiilor nu trăiește numai din sonorități în-tâmplătoare. El păstrează adesea, deformate și micșorate, resturi din istoria mare. Ceea ce pentru adulți a fost politică, reformă, conflict social sau program ideologic poate deveni, după câteva decenii, o poezioară spusă în curtea școlii. În cazul de față, ipoteza cea mai seducătoare ne duce în Franța anului 1936, când Frontul Popular al lui Léon Blum a intro-dus concediile plătite și a deschis, pentru milioane de oameni, experiența vacanței ca drept, până atunci rezervată doar claselor înstărite. Nu a fost vorba de simpla pauză dintre două perioade de muncă, ci timpul liber recunoscut social, apărat juridic și, foarte important, făcut posibil material. Concomitent intră în scenă trenul. În jurul lui Léo Lagrange, simbol al noii politici a timpului liber, vacanța populară a căpătat și bilete reduse, călătorii accesibile, plecări reale.

Dreptul abstract reușise să se urce în vagon, iar reforma socială devenea imagine: oameni simpli, valize modeste, copii, pachete, peroane, litoral, munte, lumină de vară. Pentru prima dată, mulțimile nu mai priveau vacanța ca pe un lux al altora, ci ca pe o promisiune proprie.

Dacă versul românesc s-a născut, direct sau indirect, din ecoul acestei schimbări, el este una dintre cele mai concentrate formule ale modernității sociale europene. În câteva cuvinte precum vacanța, trenul, Franța, se află un întreg program în care timpul liber vine din Occi-dent, drepturile sociale circulă, modernitatea are mers de tren. Prudența este însă obligatorie. Nu am găsit cel puțin deocamdată, un ziar româ-nesc din 1936, o revistă școlară, un caiet de elev, o culegere de folclor care să fixeze versul în epocă și să-i confirme explicit filiația franceză. Fără o asemenea probă, explicația rămâne ipoteză, nu verdict. Dar o ipoteză bună are și ea drepturile ei: adună indicii, luminează sen-suri, pune în relație cuvinte care altfel ar părea doar un joc, iar aici indiciile se atrag reciproc.

România interbelică era francofilă până în măduva instituțiilor și a imaginarului ei cultural.

Parisul nu era doar o capitală străină, ci un centru de iradiere simbolică. De acolo veneau modele literare, mode vestimentare, formule politice, reforme, idei pedagogice și vocabular.

Pentru români, Franța era adesea numele prescurtat al modernității. A spune că vacanța vine „din Franța” însemna, poate fără intenție conștientă, a exprima că și dreptul la timp liber vine dintr-un spațiu exemplar al civilizației occidentale. Trenul completează perfect această mică alegorie. În imaginarul interbelic, acesta este vehiculul absolut al circulației care transportă oameni, ziare, vești, soldați, studenți, scrisori, mărfuri și idei. El face legătura dintre provincie și capitală, dintre periferie și Euro-pa, dintre întârziere și promisiune. O vacanță care vine cu trenul este o vacanță modernă, calendaristică, publică, aproape oficială. Ea sosește la oră, intră în gară, poate fi anunțată, așteptată, întâmpinată. Literar, formula este admirabilă tocmai pentru că nu explică nimic. Ea pune în miș-care trei substantive și lasă restul în seama memoriei colective. Vacanța devine personaj, Franța origine, iar trenul mesager. În această miniatură poetică, copilăria se întâlnește cu istoria socială fără să știe. Așa funcționează adesea folclorul care nu păstrează arhiva, ci ecoul, nu reține numele miniștrilor, dar salvează efectul afectiv al unei transformări. Miniștrii Léon Blum și Léo Lagrange pot dispărea din memoria colectivă, rămânând însă senzația că, la un moment dat, vacanța a început să vină, iar pentru că trebuia să sosească de undeva, a venit din Franța. Și, pentru că trebuia să se miște, a venit cu trenul. Există, firește, și o metamorfoză de sens. Concediul plătit al muncitorilor francezi se transformă, în folclorul românesc, în vacanța elevilor. Timpul liber al adultului devine ju-bilația copilului, iar politica socială rimă. Totuși această alunecare nu slăbește ipoteza, ci o face verosimilă cultural. Copiii moștenesc uneori cuvinte ale adulților golite de context, dar pline de muzică. Astfel versurile „A venit vacanța / Cu trenul din Franța” nu trebuie citite ca document istoric brut pentru că ar fi prea mult. Pot fi însă citite ca fosilă verbală, o urmă mică a unei epoci în care ideile despre muncă, odihnă și demnitate s-au schimbat radical. O fosilă nu este animalul întreg, dar păstrează forma unei vieți dispărute. În fond, farmecul expresiei vine tocmai din această dublă apartenență. Ea este și joc, și posibilă memorie, și rimă, și istorie, și copilărie românească, și ecou francez. Ea se află la granița dintre poezia anonimă și istoria socială, acolo unde literatura populară își dovedește marea ei inteligență, aceea de a spune mult cu foarte puțin. Poate că, într-o zi, cineva va găsi prima apariție a versurilor într-o pagină îngălbeni-tă de ziar sau într-un caiet de școlar. Poate că nu. Până atunci, acestea își continuă călătoria fără bilet, fără autor, fără dosar de arhivă. Au în schimb ceva mai durabil, o gară imaginară în memoria noastră, iar din această gară, în fiecare vară, vacanța sosește din nou.

● ● Mircea Gelu Buta

Vacanța  scrisului

 Am auzit prima oară cuvântul vacan-ță demult, în copilărie, și nu prea am priceput atunci care este înțelesul lui deplin. Dar, pentru că în știrea pe care am ascultat-o la radio atunci se vorbea despre o mare actriță străină, care a venit să petreacă vacanța în România, am dedus, cu mintea celor câțiva ani, că vacanță înseamnă să pleci undeva, să nu stai pe-acasă. Sigur că, între timp, înțelesurile s-au nuanțat, paleta largă a semnificației acestui cuvânt s-a deschis tot mai mult  și am ajuns eu însămi să plec într-un loc sau altul în acele zile libere, râvnite apoi un an întreg. Că a fost la munte sau la mare, în Deltă sau în vreun sat izolat pe vârf de munte, în țară sau pe alte meleaguri, că a fost ploaie sau vreme bună, schimbarea decorului, întâlnirile cu oameni și locuri inedite, precum și noutățile unor întâmplări neașteptate au fost mereu binevenite.

Orice vacanță înseamnă o mică sărbătoare în șirul zilelor obișnuite, un fel de fugă de toate acele servituți și responsabilități care alcătuiesc viața cea de toate zilele. Sigur că, de multe ori, oboseala de după vacanță, a întoarcerii la cele lăsate acasă, te face să spui că ar mai fi nevoie de încă o minivacanță pentru a-ți ușura revenirea la programul binecunoscut dinain-te de plecare. Pentru a uita, eventual, alergătura din aeroporturi, de pe peroanele gărilor aglomerate sau ambuteiajele de pe autostrăzi. Am călătorit în vacanțe, de-a lungul anilor, cu trenul, cu mașina, cu avionul, cu autobuse prăfuite, dar și cu autocare ultramoderne, ba, la un moment dat, niște săteni binevoitori  ne-au transportat bagajele cu un măgăruș, până într-un cătun uitat de lume. N-am refuzat niciodată „culoarea locală”, tradiția, pentru că încă mai cred că vacanța este unul dintre cele mai minunate moduri de a cunoaște, de a învăța despre alții, de a compara ceea ce știi deja cu ceea ce vezi pentru prima oară într-un loc nou. Și, mai ales, de a intra într-o comunicare subtilă cu oamenii, locurile, noutățile întâlnite.

Nu obișnuiesc să iau cărți ca să le citesc în vacanță, deși lectura este ea însăși o evadare, o vacanță a spiritului. Cărțile le citesc în liniștea de acasă.  În schimb, oriunde mă duc, caut să cumpăr  neapărat presa locală, tocmai pentru a mă familiariza cât mai bine, prin știri, cu locul. Cu siguranță, ceea ce v-am povestit despre vacanțe până acum nu sunt noutăți, le-au trăit și le vor mai trăi și alții. Vreau să vă vorbesc  însă despre un alt fel de vacanță pe care mi-o îngăduie din când în când Dumnezeu: aceasta este vacanța scrisului. Este tot ceea ce poate fi mai minunat în curgerea zilelor, a timpului acestei vieți care mi s-a dat, leac pentru toate nefericirile și singurătățile de care nu putem fugi mereu. E o vacanță cu multă strădanie care cere dăruire și de tare multe ori sacrificii mai mari sau mai mărunte, după cum sunt și zilele... și... oamenii... Cu toate acestea, n-aș schimba-o cu nicio altă destinație exotică, n-aș da-o pentru niciun paradis terestru, oricât de luminos și strălucitor ar fi el.

● ● Otilia Țeposu

Vacanțe  de  vis  în  munții  noștri

 Vacanța mea de vis este la munte. Nu prea înalt, culmi domoale, dealuri cu livezi de meri în jur. Cîmpeni-Alba, cu Avram Iancu și Sărbătoarearea anuală -Târgul de fete de pe Muntele Găina, Roșia Montană sau Horea, Mătișești, Petreasa - de Ziua lemnarului.

Vacanţă la munte sau la mare? Fără să stau pe gânduri, aleg mun-tele. Nu prea sunt locuri in care mi-am dorit să ajung și să nu-mi îm-plinesc dorința.  Copil fiind, vara însemna și multe zile la Marea Neagră, cu scoici și valuri, castele de nisip. Apoi, nelipsitul munte, cu drumeții, izvoa-re, fragi, zmeură și pipirig din care împleteam semne de carte în multe fire. Noian de poze, albume întregi, povești ascultate seara sau la un popas de la oamenii din diferitele locuri pe unde colindam De scris, scriu tot timpul, fie că sunt gânduri, pur și simplu, sau poezie, acum  scriu chiar și pe telefon, fiind mereu “la-ndelăbuță”, cum spunea Magistrul Gh. I. Tohăneanu.  Am povestit întâmplări și amintiri, gânduri ce-mi treceau prin minte, ba, uneori, umblam cu fișe și chiar cărți în rucsac. în cel mai recent volum al meu de eseuri, apărut anul acesta, Hoinărind prin Gânduri (Editura Eurostampa, Timișoara, 2026). Chiar recomandam copiilor Plaiuri românești în legende și Din legendele Munților Apuseni, cărțile mele apărute in 2002, respectiv 2003, la Editura Mirton, din Timișoara. Toa-te conțin legende geografice, cărțile fiind menite să ne poarte pe tărâmuri de poveste, în vremurile de odinioară, prezentând o altă fațetă, mai puțin știută a meleagurilor din țară, din Munții Apuseni – inclisv legendele minelor de aur, sau din frumoasele regiuni ale Banatului, locuri atât de frumoase și, uneori, atât de pușin cunoscute. De ce legende? Pentru că ele prezintă o lume fantastică și totuși, reală, povestiri (unele cu mai multe variante) care, por-nind de la un sâmbure de adevăr, încearcă să explice fapte, întîmplări, originea unor ținuturi sau chiar fapte istorice pierdute în negura vremurilor. Cartea Plaiuri din Banat în legende, ceva mai recent apărută, la Editura Mirton, în 2018, conține poveștile locurilor străbătute. Am scris-o chiar cu gândul de a fi citită înainte de a porni la drum prin minunatele locuri din Banat sau chiar purtată în rucsac și citită seara, la lumina focului de tabără. Tocmai ne-am bucurat de Ziua Banatului (21 iulie) și Ziua Banatului Montan (12-17 iunie), cu simpozioane internaționale, lansări de carte, expoziții de artă și nelipsitele spectacole folclorice dedicate valorilor autentice ale regiunii.  Toate cele trei cărți au poze minunate, pe care le-am făcut în călătoriile mele pe munte, coperțile imortalizând cele mai dragi imagini. Vacanțe de vis în munții noștri plini de legende.

● ● Daniela Văleanu

Ce  cărţi  aş  recomanda  celor  aflaţi  în  concediu  (vacanţă)