Ioan Cioba: Prin regatele dimineților liniștite

 

Acest gen de anchetă este deja cunoscut cititorilor fideli ai publicațiilor literare (și nu numai), iar faptul că Răsunetul se înscrie (chiar dacă la alt nivel) pe aceleași coordonate cu Observatorul cultural (Jocul de-a vacanţa al scriitorilor) sau Bookaholic (Anchetă: Destinații preferate de vacanță ale scriitorilor români) este, cu certitudine, lăudabil. Ce se așteaptă de la scriitorii care răspund anchetei? Mărturisiri, experienţe diferite de călătorie. Unii descriu atmosfera irepetabilă a unor locuri, pentru alții vacanţa înseamnă pur şi simplu scris. Răspunsurile sunt ba jucăușe, ba serioase, amuzante, puțin ironice, puțin poetice, dar toate sunt povești în toată regula, care abia așteaptă să fie citite.

Și pentru mine anul 2015 este un generos furnizor de amintiri de călătorie, dintre cele mai variate. Un melanj de impresii și experiențe uimitoare, de la sunetul imperial al concertului vienez Andre Rieu și farmecul aparte al Austriei inferioare (Melk, defileul Wachau, Baden), până la aventura cu mocănița pe Valea Vaserului. Cum să pot spune care a fost cea mai frumoasă vacanță de până acum? Fiecare zi, fiecare călătorie a adus atâtea bucurii și emoții! Cartea Ioan din Satul păgânilor este, în fond, o culegere de cărți poștale în versuri, din 60 de destinații euro-asiatice, în care am încercat să las intactă amprenta fiecărui loc. Nu este un jurnal de călătorie strict spațial și cronologic, ca mărgelele înșirate pe o ață ci ne oferă niște instantanee, nearanjate după niciun criteriu, într-o dezordine interioară care se dovedește o ordine superioară, de fapt. El se plimbă și, plimbându-se, are aceste iluminări ciudate, în sensul enigmatic, pentru că el nu transcrie, ci epurează, ne oferă o imagine personalizată, transfigurată (Adrian Popescu). Și, chiar dacă decorul s-a schimbat, el poate fi vienez, londonian, italian sau francez, corean sau turc, arab, german sau elveţian, poetul însă caută aceleaşi tainice înţelesuri (Cleopatra Lorințiu).

Ce nu lipsește din bagajul meu pregătit pentru vacanță? Voia bună. Starea de vacanță. Chiar dacă uneori e mai ușor, alteori mai dificil, îmi impun totdeauna să las acasă toate problemele cotidiene și să intru adânc în spiritul călătoriei. În general iau și laptop-ul cu mine, deși se întâmplă frecvent să nu scriu nimic în acele zile. La întoarcere, aduc, de fiecare dată, o nostalgie imensă, atât de mare încât uneori am probleme de re-adaptare. Este adevărat și faptul că am, fără vreun efort special, disponibilitatea de a vedea doar lucrurile frumoase într-o călătorie. Îmi aduc aminte că într-o deplasare de o săptămână la Bruxelles, ieșeam în fiecare seară și în drumul nostru, traversam Rue Neuve, o arteră pietonală extrem de circulată, faimoasă chiar, un centru al shopping-ului. În ultima seară soția îmi atrage atenția asupra unor saci uriași, plini cu tot felul de deșeuri menajere, spunându-mi că i-a remarcat în fiecare seară și i se pare straniu că nu au fost ridicați atâtea zile. Abia atunci mi-am dat seama că, deși trecuserăm de atâtea ori pe lângă ei, nu i-am observat niciodată. În schimb, aș fi putut descrie în detaliu fațada multor clădiri de pe strada respectivă. Cred că era un soi de autoapărare în fața urâtului, o reacție care m-a făcut, spre exemplu, să ador Napoli, deși l-am vizitat în perioada în care erau cunoscute în toată lumea problemele pe care municipalitatea le avea cu gunoaiele și ne plimbam, peste tot, pe un strat consistent de astfel de reziduuri.

Dacă aș risca, totuși, să acord un titlu de cea mai frumoasă călătorie, aș înclina probabil spre Coreea de Sud. O țară absolut uimitoare, o civilizație de peste 5.000 de ani, o capitală mondială a tehnicii de ultimă generație, dar în special un capital uman fabulos. Voi reda o scurtă istorioară și de la Seoul, pentru că mi se pare definitorie pentru acei oameni. Mi-am propus să vizitez Palatul regal, un must-see al capitalei coreene. M-am așezat la rând, chiar dacă aveam mai mult de 100 de persoane în fața mea. Lângă mine am observat un bărbat, un localnic, care mă privea din când în când cu interes. La un moment dat m-a abordat, într-o engleză mai bună decât mă așteptam, întrebându-mă de unde sunt. Am rămas destul de uimit să văd că știa despre România nu foarte mult, dar suficient încât să nu mute capitala la Budapesta, cum fac unii europeni chiar. S-a declarat entuziasmat de dorința mea de a vizita unul dintre simbolurile istoriei milenare a poporului său și mi-a propus să facem asta împreună. Mai mult, a făcut aceeași propunere unei chinezoaice de lângă noi. Ajuns la casă, a cerut 3 bilete, le-a achitat și nu a acceptat în ruptul capului să ne plătim fiecare biletele. Am petrecut o după-amiază incredibilă, în compania unui om care, deși mă văzuse pentru întâia oară și nu ne despărțeau decât vreo 8.000 km și peste 14 ore de zbor, ne-a oferit biletele de intrare, o gustare din bucătăria coreeană, un vin din ginseng dar, mai ales, o jovialitate pe care cu greu o puteam explica. După vizitarea palatului și, evident, fotografiile cu faimoasa gardă, m-a întrebat unde vreau să ajung, a comandat un taxi și m-a însoțit în Piața Dongdaemun. La coborâre s-a înclinat adânc în fața mea, cu mâinile împreunate, și mi-a mulțumit pentru că am acceptat să fiu oaspetele lui de o zi și pentru interesul arătat istoriei poporului coreean. Iar eu am rămas fără cuvinte în fața acestui exemplu de atitudine. Chiar și acum, când povestesc, îmi vine greu să cred că întâmplarea este sută la sută reală. De aceea, luminos şi mut duc povara orientului / amintirile în lapte, sfiiciunea / și zăbava luminii de pin / trupul, golit ca un tulnic de bambus / și-ar dori secundele mai înalte / decât aripile unui airbus / ploaia are pupilele mari / în regatele dimineților liniștite / nicăieri duhul meu / nu și-a mai strigat amărăciunea / că umbra crește, descrește  / cu iuțeala și pustiirea unui taifun.