Mihaela Aionesei

Vacanța – oriunde alegem să mergem, este o adevărată provocare. Nu e ca și cu te-ai duce în drumeție, arunci un rucsac în mașină și pleci pentru că așa îți vine. Trebuie pregătită din timp și minuțios dacă vrem să avem un timp câștigat pentru trup și suflet. Pentru mulți, vacanța ideală înseamnă liniștea muntelui, aerul proaspăt și răcoarea pădurilor. Locuind într-un oraș înconjurat de munți, unde la doar treizeci de minute distanță mă pot bucura de măreția lor, indiferent de anotimp, prefer vacanțele la mare. Nu neapărat în sezon, când plajele și stațiunile se transformă în furnicare, ci în extrasezon, septembrie, chiar octombrie, când plajele nu sunt aglomerate, marea este mai liniștită și mă pot bucura de adevărate momente de relaxare. Poate pentru că muntele îmi este un fel de acasă, marea a devenit dor pe care-l potolesc doar atunci când simt nisipul sub tălpi și briza rostogolindu-se pe piele. Acolo mă golesc de tot ce e apăsător și mă las umplută de imensitatea albastră care-mi dă un sentiment de libertate, de nemărginire, de eliberare, de bucurie, de bunătate. Ați observat? Pare că oamenii care ajung să se ia la întrecere cu valurile, se vindecă, se purifică, devin parcă mai răbdători, mai buni, mai neînfricați, sunt fericiți și lipsiți de grji, devin copii care-și permit bucurii, eliberați de responsabilitățile de acasă, de la serviciu. Nici eu nu-s departe de ei. Mă plimb de-a lungul țărmului, caut să-i aflu tainele în bucățele de scoici, în melcii care păstrează vuietul mării în carcasa calcaroasă, în țipătul pescărușilor care spun povești doar de ei știute. Iubesc marea pentru spectacolul ei oferit de la răsărit până la apus. Aș putea sta ore întregi pe nisip fără să am nevoie de nimic, doar să mă bucur de clipa aia, când liniștea este de aur, iar sufletul meu se adună în propria matcă. Pentru mulți vacanța poate înseamna să mai cucerească un vârf de munte, mie îmi este de ajuns să mă regăsesc la marginea acestui mister unde pare că cerul se întâlnește cu apa. Așa că, în fiecare an, când vara vine și las munții în urmă, știu că drumul spre mare nu e doar o călătorie, ci o reîntoarcere spre mine însămi. Mult timp după întoarcerea din vacanță, mă însoțește un sentiment de pace, împăcare și acceptare, dincolo de beneficiile ei terapeutice binecunoscute: expunerea la soare pentru aportul de vitamina D, atât de necesară pentru sănătatea oaselor, aerosolii naturali pentru combaterea alergiilor și eliberarea căilor respiratorii și nu în ultimul rând, apa sărată a mării, care conține diverse minerale și compuși naturali utili pentru întărirea sistemului imunitar și eliberarea toxinelor. Dacă mai adăugăm pe lângă frumusețea peisajului și masajul terapeutic al nisipului, avem un tablou complet al unei stări generale de bine, un motiv în plus pentru a alege marea, pentru că îmbină tratamentul cu relaxarea. Deloc de neglijat este faptul că pentru un poet, marea este o sursă inepuizabilă de ispirație, așa cum mi-a fost și mie. Închei cu mulțumiri pentru invitația la acest frumos festin și cu un poem… Septembrie marți – căuș pentru ploi/ pescăruși pe nisip doi câte doi/ mirări de frunze/ șerpuiri pe alei/ zori ghemuiți în podul mic al palmei.// Septembrie marți cu lebede triste pe lac/ cu luna prefăcută-n miezul zilei colac/ pentru pescarii prinși în vârtejul inimii/ și nuferi stârniți de dorul luminii.// Septembrie tu, septembrie eu – /o ploaie fugară și un curcubeu./ Toamnă ne-a fost fără vreun rost,/ doi cerșetori lipsiți de-adăpost./ Poți să mai taci, poți să mai vii,/ departe de lume, vară să-mi fii.