Să mori primăvara, în loc să te naști

Cu un „start” furat de Alex Ștefănescu, în februarie, grăbindu-se spre porțile cerului, urmat la nici o lună de Nicolae Manolescu, morțile primăverii deschid prăpăstii în pământul abia încălzit și în bibliotecile pline de cărți, care au început să plângă. Mai greu a fost până s-au obișnuit cu marile absențe. Acestea ne marchează și le simțim cu o altă intensitate, față de prezențele, pe care le considerăm firești și, parcă, eterne. Dar nu este așa. Memento mori ( Amintește-ți de moarte ) e despre conștientizarea trecerii, zi de zi. Dacă ar fi așa, dacă n-am uita o clipă că suntem muritori!...
Cu un ochi la poezia Magdei Isanos, care surprinde, atât de sensibil, acea zi când nu vom mai fi și în urmă rămân toate să mai fie ,,Atâta soare, Doamne, atâta soare,/ O să mai fie-n lume după noi/ Și iarba asta o să mai răsară,/ Iar luna tot așa o să se plece,/ Mirată, peste apa care trece/ Noi singuri n-o să fim... Într-o zi, pomii de pe-alee/ acolo unde-i vezi or să mai steie” ( „Murim... ca mâine” ), și cu un ochi la declarația de credință a Anei Blandiana, care a înțeles că în ziua când Manolescu pleacă spre vecie, dispare generația 60, „când dispare un om care a dominat o epocă, șocul pierderii este amplificat de senzația că o dată cu el se sfârșește și epoca pe care a dominat-o”, am văzut clar, cu ochii minții, de data aceasta, rămași de veghe, cum o prăpastie se arată, sau o genune, „noian întins de apă/ n-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă... ” În întunericul acesta eminescian, se formau cercuri de gânduri.
Comparând cu starea de la Uniunea Ziariștilor, unde, după dispariția președintelui Doru Dinu Glăvan, s-a așezat discordie, mă aștept la o tulburare a apelor și pe acest tărâm, paralel.
Știind cu câtă nerăbdare așteptam/ citeam „România literară”, începând cu Editorialul semnat de Nicolae Manolescu, mă-nfioară absența lui. Ca dovadă, numărul ce urma, 13 ( de-a dreptul ghinionist ) din revistă, nu a apărut, după ce l-am căutat la spațiile destinate distribuirii ei din patru orașe, Bistrița, Cluj- Napoca, Târgu- Mureș, Sighișoara. O bună parte din teritoriu, în ce privește aprovizionarea cu revista literară nr. 1, a rămas în doliu.
Nicolae Manolescu e criticul literar, cu care am fost /și sunt de acord în toate judecățile lui, începând cu „Arca lui Noe”, din care am învățat și am pregătit nenumărate referate/ eseuri/ cronici. Continuând cu observațiile despre școală, despre limba română, despre profesori și elevi. „Cititul și scrisul” au constituit ordine în lucruri, procente respectate. Dar dintre toate, „Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă”, citită cu creionul în mână, îmi rămâne un model de jurnal de idei, de lectură, de împletire a vieții cu literatura.
„Ape vor seca în albie”.... până când un alt critic literar, o altă minte limpede în literatură să se ridice, în continuarea seriei Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.
Omul este al familiei, al societății și al divinității. Și rămâne în grija lor, pe cât de mult îl păstrează fiecare.
M-aș fi așteptat și mi-aș fi dorit ca toți scriitorii, cel puțin cei cu legitimație, să fie prezenți la înmormântarea Președintelui Uniunii Scriitorilor. Pe unii dintre ei i-am văzut în imagini televizate. Foarte puțini. Pe lângă scriitori, au fost filosofi, actori, jurnaliști.
A trecut un an, de când, în martie, l-am ales pentru un nou mandat de 4 ani. Și-a isprăvit doar unul. Nimeni din cei prezenți atunci nu și-ar fi închipuit că se poate întâmpla ce este mai rău. Prezența lui Manolescu domina și mințile celor din preajma lui. Nimeni nu cuteza să gândească decât ce și cum trebuie.
A fost și la Bistrița de câteva ori. Bucurie rară. Nu știu dacă îi pria, sau cât de bine se simțea, dar nu l-am văzut niciodată fără bună dispoziție intelectuală, fără ironie și autoironie, înconjurat de echipa de la „România literară”.
Și dacă ar fi să am în fața ochilor o imagine de ansamblu a literaturii române, Nicolae Manolescu ar fi și ar reprezenta „Desenul din covor”.