Răul este lipsa binelui

Dacă Dumnezeu este Binele, ceea ce este în afara Lui este răul, sau numai răul. Iar dacă Dumnezeu este înconjurat din toate părţile de un rău de care nu este mai tare, atunci răul este mai extins decât Dumnezeu şi Dumnezeu nu are unde se extinde. Iar cum binele este prin firea lui extensiv, un bine neextensiv sau neputincios să se extindă nu este un bine deplin. Astfel un Dumnezeu hotărnicit este lipsit şi în acest sens de însuşirile unui adevărat Dumnezeu! Lucrurile acestea se pot spune şi despre o lume care este considerată ea însăşi dumnezeu (în sens panteist), dar care este amestecată cu răul. În ea niciodată binele nu poate învinge, ci, dimpotrivă, răul face ca niciodată să nu se împlinească un sens în ea. Dacă această lume este infinită, iar răul este amestecat pretutindeni în ea, ea este un infinit cu dublu aspect, al binelui şi al răului, sau un infinit în care binele este finit, iar răul nimiceşte curând orice rod al binelui (orice fiinţă înzestrată cu conştiinţă). Sau dacă se socoteşte că şi răul este limitat de bine, cum se poate să rezulte un infinit din două realităţi finite? În orice caz, într-o lume socotită Dumnezeu, în care răul nimiceşte tot ce produce binele mai corespunzător lui (persoanele conştiente), răul este mai tare decât binele. Aceasta ar putea însemna pentru unii să spună că binele nu face parte din categoriile existenţei, că existenţa este indiferentă în raport cu binele.

Chiar în faptul că niciodată dorinţa noastră nu ajunge la o săturare de bine, se arată că trebuie să existe undeva un bine realizat din veci în nemărginirea lui şi că el trebuie să exercite o atracţie asupra fiinţei noastre, deci, că aceasta trebuie să fie creată de el şi pentru el. Numai tendinţa spre bine dă existenţei noastre un sens. Dar fiinţa noastră nu poate face parte din acel bine infinit, pentru că în acest caz şi ea ar avea în sine binele în gradul infinit, nemaisimţind o trebuinţă să înainteze spre şi mai mult bine.

Categoria binelui domină în mod absolut fiinţa creată conştientă, ceea ce dovedeşte că binele este legat prin fire de existenţă.