Melania Cuc: Comunicarea umană - între emoție, istorie și tehnologie

Câți dintre noi își mai spun dimineața rugăciunile? Mai întâi verificăm „cutia” cu scrisori electronice și, în timp ce aparatul de cafea ne clipește cu leduri verzi și roșii, citim la grămadă mesaje de la cei dragi, facturi la utilități, acte mai mult sau mai puțin oficiale, știri despre subiecți cu totul necunoscuți etc. Precum în basmele noastre populare, vestea — bună sau rea — aleargă ca gândul, nicidecum ca vântul.

Recent, am participat la o reuniune culturală organizată de o instituție de top din municipiul Reghin. Era o zi de toamnă morocănoasă și nu prea contam pe un număr mare de amatori de cultură. Ba, spre ora de deschidere, ploaia pusese stăpânire pe întreg peisajul. Personal, am fost surprinsă de fluxul de oameni care treceau poarta, îndreptându-se spre sala unde urma să aibă loc evenimentul. Sala s-a umplut de o energie pe care nu o putem primi sau transmite prin niciunul dintre vectorii comunicării electronice. Mi-am zis că încă suntem bine, că noi, ca umanitate, nu ne vom retrage în „peșteri” pentru a exersa zodiacul avatarurilor atât de promovate în ultima vreme. 
De ce ne dorim, totuși, să fim împreună?

Continuăm un destin, o lecție a începuturilor, de pe când omul a simțit nevoia de a transmite nu doar informații de viață și de moarte, ci și trăiri, frumuseți, credințe, speranțe... Mult mai târziu, comunicarea prin scris a completat setea omului de a transmite emoții. Ea a construit și a dărâmat punți între indivizi și imperii. S-au schimbat destine prin semnătura unei scrisori de dragoste, prin enunțul unui ordin de încorporare la oaste, spre exemplu.

Omul a comunicat mai întâi prin semne și vise, prin revelații și fumigații care vesteau că în cătunul vecin năvăliseră dușmanii. Drumul umanității a fost lung și întortocheat până la aplicațiile de mesagerie electronică de astăzi.

Emoția comunicării rămâne măsura prin care putem înțelege cât și de ce ne dorim să fim împreună — chiar și atunci când distanța și timpul ne despart.

Unii oameni cred că visele sunt mesaje divine, iar semnele din natură pot fi avertismente sau îndrumări într-o cauză de care depindem.

Scrisorile și mesajele au călătorit din om în om; apoi, în Antichitate și Evul Mediu, porumbeii voiajori au devenit mesageri de nădejde. Aceste păsări-miracol au purtat vești decisive în vremuri de război. Solii călare duceau în tolbe mesaje de la un regat la altul. Scrisorile medievale aveau caligrafie elaborată, hârtie costisitoare, plicuri sigilate cu ceară care garantau autenticitatea și confidențialitatea. Ele puteau fi declarații de dragoste, anunțuri solemne de moarte, alianțe politice, acte diplomatice sau corespondență comercială. 
Erau mai mult decât simple texte: fiecare urmă de cerneală, fiecare formulă de salut purta o încărcătură secretă, nu doar emoțională. Scribii regali și cei din mănăstiri au ridicat caligrafia la rang de artă vizuală.

Despre scrisori și emoția deschiderii unui plic simplu s-a scris mult, romantic sau pragmatic. Unii dintre noi încă mai avem amintiri cu plicuri care miroseau a lavandă și în care găseam fotografii alb-negru. Odată cu apariția scrisului, mesajele au început să circule pe tăblițe de lut, papirusuri sau pergamente. Evangheliile și epistolele Noului Testament au fost, în esență, scrisori adresate comunităților creștine.

Secolul al XIX-lea a adus invenții care au transformat comunicarea într-un fenomen global. Codul Morse și telegraful au făcut posibilă transmiterea instantanee a informației la mari distanțe. Dar, ca orice facilitare a confortului, tehnica a redus emoția umană. Telefonul a redat vocea în dialog peste oceane, dar omul a pierdut bucuria deschiderii plicului cu vești venite cu vaporul, din Americi.

Am, în arhiva personală, câteva scrisori scrise în tranșeele din vecinătatea Stalingradului — scrisori trimise de tata celor de acasă. Am încercat de multe ori să-mi imaginez cum un soldat, sub gloanțe, scria epistole în versuri. Cred că erau rugăciunile lui; se lăsa pe mâna lui Dumnezeu și a magiei scrisului. Azi se știe că scrisul de mână este terapie. Poșta timbrată, cărțile poștale și plicurile sigilate au continuat să păstreze o parte din farmecul personal al individului. 
Câte poduri de casă erau odinioară, tot atâtea cufere; și în ele puteai găsi teancuri de scrisori legate cu funde decolorate — documente fragile, dar esențiale pentru umanitatea însăși.

Astazi, poștașii clasici, altădată purtători de povești, sunt înlocuiți de notificări digitale. 
Am câștigat în eficiență, dar am pierdut gestul frumos, emoția umană a așteptării, gestul cu care atingeam   hârtia pe care se mai regăseau uneori amprentele expeditorului.

Ce și cum va fi comunicarea dintre oameni peste un deceniu? Doar zece ani de acum înainte și surprizele tehnicii ni se vor părea gesturi obișnuite. Dacă e să le dăm crezare „tech-comunicatorilor”, inteligența artificială se va interpune, va facilita comunicarea noastră — dintre om și om — redând gesturi, mimică, tonuri de voce, poate chiar senzații tactile sau olfactive. Vom putea conversa prin avataruri virtuale.
Personal, ca scriitor cu imaginație peste medie, nu-mi e greu să-mi închipui cum ar putea fi. Dacă tehnic vom sta bine, s-ar putea totuși să atingem și o saturație digitală. 

Mesajele și scrisorile oamenilor dintotdeauna au construit și au dărâmat; lumea în care trăim astăzi este opera lor. Ca oameni ar trebui să simțim că adevărata valoare a comunicării umane nu stă în rapiditatea cu care circulă un mesaj, ci în misterul așteptării  mesajului,  timp limitat în care omul își imaginează și visează la celalat, care a pus plicul in cutia poștală.