Pe valurile inimii

Citind Mișcările inimii, romanul Doinei Vamoș, apărut recent la Editura Charmides, mi-am întărit convingerea că nimic nu apare din neant; orice reușită presupune acumulări în timp, o experiență a scrisului dobândită cu trudă. Extrapolând la domeniul artistic legea conservării energiei a lui Lavoisier, care ne lămurește că „nimic nu se creează, nimic nu se pierde, totul se transformă”, avem imaginea Doinei Vamoș atrasă de timpuriu de mirajul exprimării cotidianului și al inefabilului prin scris. Cu toate aceste adevăruri, apariția talentatei scriitoare bistrițene în peisajul literar actual, la vârsta deplinei maturități creatoare, este un fapt neașteptat, ce nu știrbește cu nimic surpriza produsă.

Formula romanului epistolar a avut la noi mari reușite. Mișcările inimii poate fi socotit roman epistolar adaptat la formele de comunicare ale zilelor noastre. Scrisorile de altădată, așternute cu eleganță și rafinament pe hârtie înnobilată cu filigran, parfumate discret, înfierbântă și astăzi inimile nostalgice. Expediate prin poștă, drumul parcurs de ele necesita timp lung de așteptare, emoții întinse la nesfârșit. Astăzi, prin poșta electronică, mesajele au pierdut din farmecul de  odinioară, ajungând la rapiditatea expedierii/primirii aproape instantanee, dar și la simplificarea conținutului, comunicarea făcându-se lapidar, după  reguli în care tehnologia informaticii deformează. Tehnica ușurează și de data aceasta, dar simplifică păgubos interacțiunea umană.

            Nu este cazul în epistolele expediate de Doria către Alex. Iscusința cu care ea își comunică gândurile și emoțiile, trădează femeia inteligentă și cultivată, ce nu renunță la comunicarea exhaustivă, angrenând mecanisme complexe; face și desface „noduri psihologice”, se implică într-un periculos joc al sentimentelor: îndrăgostire – dezîndrăgostire. Ea mărturisește: “Am luat drept realitate iluziile, nevoile mele. Măcar m-au scos din tristețea cealaltă”. Dialogurile fac parte dintr-un joc precaut al seducției intelectuale, din setea femeii de a reintra în societate după o prelungită recluziune pricinuită de pierderea soțului, fizician strălucit și filosof, cu care și-a trăit mariajul după reguli proprii, aproape cazone. Doria face eforturi uriașe de a se detașa de trecut, de a reintra în viața diurnă, după dispariția lui Mihai. Soluția ar fi salvarea printr-o nouă iubire.

Corespondența dintre Doria și Alex, purtată pe messenger, are loc în timpul pandemiei și se întinde pe parcursul unui an, începând cu 20 martie 2020  și sfârșindu-se la 25 februarie 2021. E o perioadă de izolare peste care omenirea a trecut cu dificultate. Epistolele celor doi nu fac însă referire la dezastrul ce se petrece în lume, ci se concentrează exclusiv, aproape egoist, pe trăirile lăuntrice ale unor oameni izolați în propriile iluzii de viață.

Dacă Doria e femeia sentimentală, însetată după iubire, Alex e bărbatul reticent, trăind în lumea ideilor. Preocupările sale ca medic și intelectual sunt axate pe filosofia orientală, pe meditația yoga, ce presupune eliberarea de orice încorsetare și dobândirea libertății lăuntrice. În dansul ideatic inițiat de cei doi (Alex îl numește vals), femeia e o senzitivă, ce știe să dea replici pe  măsură poveștilor cu miez de înțelepciune orientală ale interlocutorului, prea puțin atras de jocul sentimentelor. Demnă de reținut este pilda arcașului, care eliberat de gândul reușitei, izbutește să trimită săgeata la țintă, pe când muncit de gândul reușitei sau al eșecului, ratează ținta. Replica Doriei este pe măsură, vine din gândirea neliniștită, pragmatică a lumii noastre europene: puterea motivației, dorința reușitei duce la concentrare și la adevărata, râvnita izbândă. Pe parcurs însă, sedus de căldura și deschiderea inimii Doriei, Alex descoperă la rându-i frumusețea comunicării, virtuțile cuvântului ce îl apropie de condiția scriitorului. Dialogul lor ar putea deveni la un moment dat o carte, idee ce-i animă treptat pe cei doi. Se înțelege astfel de ce epistolele sale, din laconice și neutre, devin tot mai ample. În scrisorile lui Alex are loc o deschidere sufletească, o aplecare spre detaliu. Epistolele sunt tot mai elaborate, apropiindu-se ca frumusețe și motivație de cele ale Doriei.

Romanul nu prezintă un fir epic, lumea se reduce sau se complică la cea a ideilor expuse cu vervă și pasiune. Dacă Doria caută fiorul iubirii nemuritoare, salvarea prin iubire, Alex caută modalitatea de a se înțelege pe sine, de a împărtăși cu cineva frământările sale. Dificultatea receptării acestui gen de scriere este  evidentă. Personajele Doinei Vamoș știu însă să dialogheze cu naturalețe. În cele două romane publicate anterior, Călin sau noi doi și restul lumii (Editura Mega, 2019) și Cuplul etern (Editura Charmides, 2024), autoarea probează calități certe: analiză psihologică fină, mobilitate de idei, vervă a dialogului.  

Dincolo de banalitatea de astăzi a dialogului lapidar, purtat pe internet, a formulelor epidermice de comunicare, Doina Vamoș reușește să dea o replică plină de substanță, de reîntoarcere la arta dialogului profund, problematizant. Împletirea unor pagini de jurnal cu mesaje reînviind idei și sentimente înălțătoare, provoacă  cititorul romanului Mișcarea inimii la o lectură atentă, dificilă, din care acesta va ieși mai bogat sufletește și mai înțelept spiritual. 

David Dorian