Poemul iubirii

Iubirea înseamnă să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţa de răsplată, înseamnă descoperirea noastră în alţii. Noi nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. Unde intervine suspiciunea, atunci fiorul dragostei are o problemă cât se poate de serioasă. Indiferent de femeia care ne inspiră iubirea, vom fi totdeauna mai buni în acest joc al vieţii. Iubirea este totul, restul nu este nimic, să iubim ceea ce niciodată nu vom vedea de două ori.
Dragostea este atât de puternică, atât de frumoasă, încât chiar şi aparenţa ei ne amăgeşte şi ne poate produce aceleaşi emoţii ca şi ea însăşi. Iubirea este o forţă, nu este un rezultat, este o cauză şi până la urmă nu se iubesc cu adevărat decât cei care nu se cunosc încă. Dragostea pentru o singură femeie, oricât ar fi ea de netoată, trage în balanţă mai mult decât toate stelele galaxiei noastre.
Iubind-o pe ea, eu o contemplu înainte de toate şi va veni ora când nu voi mai cere nimic, nici buzele, nici zâmbetul, nici părul creţ şi roşu, nici răsuflarea ei, va fi de ajuns că ea doar există. Iubirea nu trebuie confundată cu sclavia inimii, iubirea care se roagă este frumoasă, însă cea care imploră, este dragoste de slugă. Pentru a te face iubit este suficient să plângi, eu nu plâng niciodată, însă mai plâng pe ascuns. Am ajuns la concluzia că adevărata iubire începe acolo unde eu nu mai aştept nimic în schimb, iubeşti pentru că iubeşti, nu există raţiune pentru a iubi.
Magia primei iubiri este ignoranţa noastră care nu se mai poate termina niciodată, iar dragostea nu cunoaşte legi. Iubirea noastră se hrăneşte din dureri şi greşeli, a iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească. Puterea pe care cei pe care îi iubim o au asupra noastră este întotdeauna mai mare decât aceea pe care o avem noi înşine.
Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut, nu merită să plângi pentru nimeni, iar care merită nu te va face să plângi.
Dragostea se naşte în priviri, creşte pe buze şi moare în lacrimi. Iubirea are un fel al ei de a se amăgi în mod conştient, este încântată de asigurări în care, în acelaşi timp, nu are încredere. Limba inimii nu are nevoie de cuvinte pentru a se face înţeleasă, ea este înscrisă în ochi. Iubirea nu este o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. Dacă aş putea să te ascund în palmă sau în buzunarul de la piept, n-aş fi refuzat niciodată de nimeni. Doar cel care iubeşte are dreptul să caute, să îndrepteze, iar a merge până la capăt în iubire înseamnă să-ţi asumi riscul de a descoperi bogăţiile, insuficienţele şi uneori mediocritatea celuilalt. Iubiţii nu se întâlnesc la un moment dat, ei sunt dintotdeauna unul în altul.
Dragostea este o bătălie, dragostea este un război, dragostea este o maturizare, reciprocitatea este legea dragostei. În dragoste cuvintele fac minuni, nici o inimă nu rezistă farmecului lor. Iubire, tu eşti mare doar pe lângă un vis mare, iar când ne stăpâneşte putem spune adio prudenţei. Ah, ce uşor ne lăsăm convinşi de iubitele noastre!
Odată am ţinut dragostea în palma mâinii. Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită, fiindcă iubirii îi este de ajuns iubirea. Iubeşti, suferi, trăieşti, iată troiţa iubirii, viitorul este speranţa şi egoismul ei. Dragostea se poate naşte şi dintr-o singură metaforă, iar în dragoste nici o certitudine nu este definitivă. Eu nu cred că pot stabili cursul iubirii, dacă ea mă consideră vrednic, îmi va îndrepta ea cursul. În clipa în care pornim în căutarea iubirii şi ea pornşte în căutarea noastră.
Suferinţa apare atunci când aşteptăm ca iubita să ne iubească în felul dorit de noi. Iubirea profundă aduce dureri mari, ea este un act de iertare nesfârşită, iar în iubire nimeni nu este mic. Vreau să fac din tine, iubito, ceea ce face primăvara cu cireşii.