CREŞTINE! DRAGOSTEA-I O PREZENŢĂ,

Dragostea este o putere prezentă care uneşte; ea este şi dorul astâmpărat al creştinului. Dragostea este virtutea supremă; fără dragoste nu ne putem numi creştini adevăraţi şi nici nu putem primi pe Isus în sufletele noastre. Dragostea ne însoţeşte toată viaţa de la naştere şi chiar şi dincolo de mormânt, în viaţa veşnică. Ea trebuie să fie la purtător tot timpul şi să nu ne lipsească niciodată din sufletul nostru. Fără dragoste nu putem face nimic. Iar dacă dragostea este înlocuită cu ura atunci suntem pierduţi în totalitate. „Deus caritas est”, „Dumnezeu este dragoste”. Credinţa fără dragoste şi fără fapte bune este ca şi pomul fără roade.

Adevărul învaţă pe credincioşi cum să iubească această viaţă şi să se lupte pentru ea.

Isus ne-a poruncit să fim drepţi şi a voit să iubim nu numai pe Dumnezeu ci şi pe aproapele nostru. Aceasta înseamnă că Isus pus dragostea faţă de aproapele alături de dragostea faţă de Dumnezeu. Isus ne dă şi măsura în care să iubim pe aproapele: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi „ (Mt.19.19). Deci noi nu putem să ne urâm pe noi şi nici pe aproapele nostru, ci pe aproapele să-l iubim ca pe noi îşi-ne. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica”(Ef.5,29). Cum şi-a iubit Cristos Biserica? Şi-a dat viaţa pentru ea. Aceasta este limita superioară a iubirii pe care să o nutrim şi noi. Noi trebuie să iubim cu putere şi înţelepciune pentru că: „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2Tm.1.7).

Ochii iubesc formele frumoase şi variate, culorile strălucitoare şi plăcute. Urechea iubeşte sunetele acordate şi armonioase iar simţul mirosului iubeşte mireasma plăcută lui. Fie ca aceste lucruri să nu stăpânească şi să înrobească sufletul nostru! Stăpânul sufletului să fie Dumnezeu care este El însu-şi, Iubire. „Târziu te-am iubit, Frumseţe, atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată tu te afli înăuntrul meu, iar eu în afara mea”(Sf. Augustin).

Mare este Domnul şi cu adevărat vrednic de laudă. Facem totul din iubire pentru iubirea faţă de tine Doamne. Mărturisindu-ne către tine nenorocirile noastre şi recunoscând îndurările tale faţă de noi, dăm la iveală tăriile şi slăbiciunile noastre, pentru ca tu să duci până la capăt eliberarea noastră, pentru ca noi să încetăm a mai fi nefericiţi în noi înşine şi să ne găsim în Tine care eşti fericirea cea adevărată.

Să nu permitem nici un moment să abandonăm iubirea cu gândul că vom reveni la ea; una este să te ridici repede după o cădere şi altceva înseamnă să nu cazi deloc. Iubirea nu trebuie să cadă şi ea nu are nici unitate de măsură fizică, ci numai o limită superioară, adică viaţa care să o dai pentru ea. Dar, cu cât e mai multă iubire în viaţa aceasta, cu atât mai bine. „Nu pot să măsor iubirea mea ca să aflu cât îmi lipseşte spre a-mi fi de ajuns pentru ca viaţa mea să alerge către îmbrăţişările tale şi să nu se mai desprindă de tine, până se va adăposti în tainica locuinţă a înfăţişării tale”(Sf. Augustin).

Omul nu se nevoieşte cu dragă inimă decât pentru ceea ce iubeşte şi dovada iubirii este tocmai această sudoare a nevoinţei. Credinţa şi dragostea doar Dumnezeu le poate naşte în noi la rugămintea noastră insistentă şi cu multă dăruire. Adevărul insuflă în inimile credincioşilor noul chip al vieţuirii, spiritul acestei vieţuiri şi lupta Bisericii. Dacă creştinul nu se luptă pentru dobândirea acestei vieţuiri nu este demn de a primi harul şi virtutea iubirii.

Prin Spiritul Sfânt ne-a fost dăruită rostirea înţelepciunii şi a dragostei iar această putere este asemenea luminătorului celui mare destinat acelora care se bucură de lumina unui adevăr strălucitor precum zorii zilei; alţii au primit, de la acelaşi Spirit Sfânt, rostirea ştiinţei, adică luminătorul mai mic.

Povara sufletului nu se aseamănă cu povara trupului. De fiecare dată trebuie să înţelegem mai întâi ce anume împovărează sufletul ca el să fie liber pentru a primi şi a purta mereu dragostea. Izvorul şi modelul dragostei supreme este Isus. El din dragoste a acceptat umilirea, batjocura şi crucea şi prin Cruce noi am obţinut mântuirea. Dragostea în slujire se desăvârşeşte. Lui Isus nu I-a slujit nimeni, ci El a slujit tuturor.

Dragostea este, deci, dorul de Isus şi se poate astâmpăra prin rugăciune, slujire, smerenie şi prin conlucrarea cu harul dumnezeirii Sale. Când purtăm dragostea în suflet ea ne astâmpără dorul iar credinţa şi speranţa ne dă puteri pentru a înfrunta greutăţile vieţii şi a ne întării pe calea care duce la Isus, la viaţa veşnică.

Creştinul şi aproapele său nu vor duce niciodată dor de dragoste dacă vor dărui dragoste pentru că dragostea este cu atât mai mare cu cât ea se dăruieşte mai mult şi ea poate salva pământul, omenirea şi viaţa.

Iubeşte şi salvează viaţa şi nu vei duce dor de nimic!

Cluj-Napoca, 10.05.2011 Măgeruşan Ioan