DESPRE VIRTUŢILE CREŞTINE

Virtutea creştină este deprinderea, prin stăruinţă statornică, de a împlini toată legea morală din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi fată de aproapele, cu ajutorul harului lăsat de Creator. Altfel spus, virtutea este hrana sufletului. Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, pune stavilă ispitelor, îl face pe creştin liber de păcate şi sădeşte în sufletul lui binele cel dătător de linişte, de mulţumire şi de încredere pe calea care duce spre mântuire.

Cuvântul virtute provine din latinescul „virtus”.

Funcţie de năzuinţa lăuntrică spre bine, virtutea ar fi numai una singură. Însă, datorită faptului că trebuinţele vieţii omeneşti şi relaţiile dintre oameni se manifestă sub diferite forme este firesc ca şi virtutea, cea una, în calitate de călăuză a întregii vieţi omeneşti, să ia mai multe înfăţişări şi în felul acesta să vorbim de mai multe virtuţi.

Opusul virtuţilor sunt viciile. Dacă virtuţile sunt deprinderi de a face bine, viciile sunt deprinderi de a face rău. Atât virtuţile cât şi viciile se dobândesc prin repetare.

Virtuţile creştine, fiind deprinderi umane, au câteva trăsături comune şi anume:

1 – faptele bune trebuiesc făcute cu îndrăzneală: „[…] îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”(In.16,33); 2 - efort sufletesc spre fapte bune să fie făcut continuu şi ne străduim permanent pentru stăvilirea poftelor şi a ispitelor, de tot felul, care ne îndeamnă spre păcat; „[…] împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi care se silesc pun mâna pe ia” (Ma. 11,12); 3 – strădania, pe calea binelui, să fie benevolă, fără să fim siliţi de cineva sau de ceva. „[…] dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă fac fără voie, am numai o slujire” (1 Co.9,17); 4 – să acţionăm în cunoştinţa de cauză şi nici decum din instinct „[…] să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Ro.12,2); şi 5 – faptele noastre contează şi nu vorbele. Nu este deajuns numai să ştim, ci trebuie să şi facem numai fapte bune. „[…] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptăţiţi” (Ro.2,13).

Virtuţile creştine se pot fi împărţite în două grupe: virtuţi teologice sau religioase şi virtuţi cardinale sau morale.

A – VIRTUŢILE TEOLOGICE.

Teologia, în sens larg, este disciplina care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a izvoarelor şi dogmelor unei religii. În sens restrâns, teologia, este o parte a dogmaticii având ca obiect de studiu, exclusiv, pe Dumnezeu.

Virtuţile teologice sunt atitudini sau deprinderile care prind tărie în sufletul nostru cu ajutorul harului dumnezeiesc apropiind pe credincios de izvorul vieţii religioase care este Isus. Virtuţile teologice sunt sădite de Mântuitor în suflet împreună cu harul sfinţitor din care cauză ele sunt virtuţi suprafireşti sau insuflate. Ele orientează viaţa creştinului către Isus şi-i întăresc dorinţa, de a face numai fapte bune. Fără cultivarea acestor virtuţi nimeni nu se poate mântui.

Virtuţile teologice sunt: dragostea, credinţa şi speranţa.

Dragostea creştină. Cuvântul dragoste provine de la slavonul „dragosti” şi este sinonim cu iubire. Dragostea creştină, fie umană, fie divină, este cea mai profundă expresie a personalităţii şi apropierii din relaţiile personale. Altfel spus, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit. Dragostea este în acelaşi timp cea mai mare virtute teologică, izvorul tuturor virtuţilor creştine. Ea este sădită, în firea omului, de însuşi Dumnezeu, la creare, şi de aceia se mai numeşte şi dragoste firească. Dar prin păcatul adamic, firea omului a fost slăbită în însuşi puterile ei şi în felul acesta omul nu putea să facă nimic pentru mântuirea sa. A fost nevoie să vină Mântuitorul care ne-a adus acea dragoste care să lucreze cu putere de sus, peste firea omenească, adică de dragostea creştină. „ fără Mine nu puteţi face nimic”(In.15,5).

Dragostea creştină este de la Dumnezeu. Ea se revărsă prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creştinului prin care, respectivul creştin, primeşte năzuinţa adâncă şi curată spre Dumnezeu, bunul său care este mai presus de orice bun pământean. Creştinul doreşte cu putere să se unească cu Dumnezeu şi să se lepede de satana pentru toată viaţa.

Apostolul Paul închină dragostei un adevărat imn creştin şi o pune mai presus de oricare altă virtute. Trăsătura fundamentală a dragostei creştine este veşnicia ei. „Dragostea nu piere niciodată” (1 Co.13,8). Dragostea este singura virtute teologică care ne va însoţii şi dincolo de mormânt. „[…] îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii” (Cl.3,14).

Direcţiile principale spre care se îndreaptă dragostea creştină sunt: spre Dumnezeu, spre aproapele nostru şi spre noi însuşi-ne.

Dragostea faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi cea dintâi poruncă dată de către Isus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt.22,37). Trebuie să iubim pe Dumnezeu pentru că El însuşi este iubire şi din iubire ne-a creat noi şi tot din iubire ne-a înzestrat cu toate darurile şi harurile necesare vieţii. Dumnezeu, în schimb, nu cere de la noi decât, tot, iubire. „Cine iubeşte pe tatăl ori pe mama […] pe fiul ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt.10,37). Pe Dumnezeu Îl iubim în virtutea iubirii, prin voinţă şi prin raţiune cu ajutorul harului divin. Funcţia sacramentală a iubirii este semnul văzut al nevăzutei prezenţe a lui Dumnezeu. Orice act de iubire curată implică o jertfă, o renunţare. Noi în permanenţă trebuie să jertfim pornirile spre păcat. Este greu, dar nu este imposibil. Dintre toate virtuţile creştine cea care realizează cel mai bine unirea cu Dumnezeu este iubirea. Celelalte virtuţi au rolul de a pregăti unirea, care se înfăptuieşte prin iubire. A iubi pe Dumnezeu şi a face totul din dragoste faţă de El este calea cea mai sigură spre sfinţenie. „[…] sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn” (1 Pe.3,15) sau „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt” (Lv.19,2).

Cea de a doua poruncă, la fel ca şi prima, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt.22,39). Iubirea faţă de aproapele este necesară pentru că toţi oamenii suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi din dragoste pentru noi şi pentru a noastră mântuire a fost jertfit Unicul Său Fiu, Isus. Pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înşi-ne. În aproapele nostru îl regăsim pe Cristos cel crucificat. Aproapele nostru poate fi şi vrăşmaşul nostru şi dacă vrem să fim în harul sfinţitor este nevoie să-l iubim şi pe el la fel ca şi pe cel mai apropiat semen. Însă, de fiecare dată trebuie să fim atenţi şi să nu ştirbim acest echilibru al dragostei faţă de aproapele şi dăm într-o iubire trupească pătimaşă care depăşeşte hotarele legii iubirii creştine. „dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi” (In.4,12).

Dragostea de sine rezultă din faptul că noi nu suntem ai noşti, ci trupul nostru „este templul Spiritului Sfânt” (1 Co.6,19). Noi suntem făcuţi în stare să „fim slujitori ai unui nou legământ, nu al literei ci al Spiritului; căci litera omoară, dar Spiritul dă viaţă”(2 Co.3,6). Şi iubirea de sine trebuie să respecte limitele şi echilibrul necesare vieţii creştine, pentru că orice exces al acestei iubiri poate duce la egoism care nu mai este plăcut lui Dumnezeu.

Creştinul trebuie să fie puternic şi statornic în dragostea sa şi să meargă până la sacrificiul suprem. Tot ceea ce facem să facem din dragoste şi pentru mărirea lui Isus cel răstignit şi înviat. Dragostea lui Dumnezeu îi face părtaşi pe oameni la realitatea eternă a vieţii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In.3,16).

Credinţa creştină. Cuvântul credinţă provine de la latinescul „credintia” şi este darul lui Dumnezeu prin puterea căruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit El însuşi şi ceea ce ne învaţă Biserica.

Credinţa este totodată lucrarea harului divin în sufletul omului unde creează convingere şi siguranţă despre existenţa lui Dumnezeu şi despre faptul că El a creat lumea prin puterea cuvântului, fără materie primă, din nimic. Credinţa este, în acelaşi timp o atitudine a spiritului şi a raţiunii potrivit căreia omul admite ca adevărate adevărurile descoperite de Creator. Pe această credinţă fiecare om îşi întemeiază propria convingere în primirea anticipată a bunurilor vieţii viitoare.

Dumnezeu fiind iubire nu înşeală pe nimeni şi nici nu Se poate înşela. Dumnezeu, însă, nu poate fi perceput cu ajutorul simţurilor noastre pentru că „nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Ex.33.20). Micimea noastră nu poate ajunge la măreţia Lui decât numai cu gândul şi cu cugetul.

Omul a văzut pe Dumnezeu prin Isus Cristos. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In.14,9). Isus este atât Fiinţa vie şi permanentă cât şi Cuvântul viu primit prin Sfânta Evanghelie. „Şi iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Mt.28,20). Dacă credem în Isus noi nu vom fi singuri nici odată şi nicăieri.

Ce înseamnă, însă, a crede sau a nu crede? A crede înseamnă a recunoaşte, ca adevărat, ceea ce nu cunoşti din proprie experienţă, cu ajutorul simţurilor tale, cu judecata şi cu logica ta, ci pentru ca ai auzit de la altul, printr-o sursă de informare. Necredinţa este opusul credinţei. Noi credem ca Isus a murit şi a înviat, nu pentru ca am fi văzut toate acestea, ci pentru că am auzit şi am citit Evanghelia, am audiat predicile preoţilor noştri care sunt urmaşii apostolilor, martorii de netăgăduit ai legii celei noi şi ai învăţăturii lăsate de Mântuitorul nostru. Ochii credinţei, ai speranţei şi ai iubirii văd dincolo de ceia ce vedem cu ochii şi cu simţurile noastre umane. Este adevărat, că noi, pentru a crede, avem nevoie de semne şi de dovezi, de motive, de detalii. Dar acestea nu-I displace lui Isus. Toma nu a fost înlăturat pentru necredinţa lui, ci a fost chemat să pipăie cu mana lui rănile Mântuitorului şi în felul acesta a devenit credincios. Practic Toma cere dovezi materiale iar Isus le oferă întocmai.

Credinţa nu suprimă inteligenţa şi nu înlătură pe cei ce caută adevărul. Dovezile şi adevărul dorite de Toma au dus la întărirea credinţei în înviere, dar mai fericit este cel ce nu vede şi crede pentru că acesta nu este preocupat de a aduna dovezi şi probe, ci de credinţa în sine şi de fapte bune pentru el şi semenii săi.

Motivul credinţei noastre, în spusele altuia, este dat de autoritatea pe care o are faţă de noi, ca urmare a probităţii sale şi convingerea pe care o avem că nu vrea să ne însele. De exemplu: copilul mic are ca argument absolut spusele părinţilor săi. Elevul, studentul şi omul de ştiinţă cred în competenţa profesională şi în probitatea ştiinţifică a profesorilor, a autorilor de manuale şi de tratate ştiinţifice. Instruirea noastră şi acumularea de cunoştinţe în toate domeniile se bazează, în bună măsură pe credinţă. Doar o mică parte, din bagajul de cunoştinţe acumulat de ştiinţă este supus revizuirii şi recercetării, aceasta se face doar în momentul în care, respectivele cunoştinţe nu mai sunt conforme cu noile descoperiri dintr-un anumit domeniu. Chiar posibilităţile noastre de a cerceta sunt destul de modeste. Trebuie să fim conştienţi de faptul că cea mai mare parte dintre noi cercetam, în decursul vieţii, doar fenomene şi procese simple, cunoscute deja. Numai o mică parte a omenirii se poate ocupa cu cercetarea şi studierea unor fenomene şi procese noi şi cu un grad înalt de complexitate.

Credinţa, nu este un element elaborat de mintea omenească, ci este un dar, gratuit, a lui Dumnezeu. Pentru a obţine acest dar noi trebuie să căutăm adevărul deoarece credinţa face parte din sfera adevărului. Când căutăm adevărul de credinţă în mod sincer şi loial atunci mintea se luminează şi adevărul se descoperă prin puterea harului. „cine lucrează după adevăr vine la lumină” (In.3,21). Omul trebuie să cunoască credinţa la cel mai înalt nivel al capacităţilor sale. Adeziunea la adevărurile eterne trebuie să fie mai presus decât orice adeziune la adevărurile omeneşti.

Omul este liber să primească darul lui Dumnezeu sau să-l refuze. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că prin credinţă şi rugăciune intrăm în comuniune cu Dumnezeu şi cu adevărurile cereşti atât cât ne sunt relevate şi cât putem noi cuprinde din ele.

Credinţa creştină ne însoţeşte numai pe timpul vieţii pământene. Credinţa nu mai este necesară dincolo de mormânt deoarece „atunci vom vedea faţă în faţă”(1 Co.13,12). Faţă la faţă vom vedea şi vom fi văzuţi de Dumnezeu.

Credinţa fiind „convingere cu privire la lucrurile care nu se văd” (Ev.11,1) trebuie să îmbrace haina nestricăciasă a faptelor bune deoarece „credinţa dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi”(Ic.2,17).

Speranţa creştină. Cuvântul speranţă provine din italianul „speranza” şi este sinonim cu nădejdea. Speranţa creştină este virtutea care ne face să dorim pe Dumnezeu, să aşteptăm cu răbdare şi cu deplină încredere fericirea veşnică, încredinţaţi fiind că El ne va pune la dispoziţie cele mai bune prilejuri şi cele mai potrivite mijloace pentru a o dobândi. Omul care trăieşte în speranţă este ferm convins de biruinţa binelui asupra răului, a adevărului asupra minciunii, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii şi ştie că Isus nu-l va lipsi de ajutorul său în nici o împrejurare făgăduindu-I: „viaţa veşnică”, bunurile necesare vieţii pământene, sprijin la necazuri, iertarea păcatelor prin pocăinţă, şi ascultarea rugăciunilor.

Speranţa mântuirii şi promisiunea că oamenii vor fi scoşi din robia păcatului adamic a început să se realizeze în timpul patriarhilor şi s-a împlinit prin Isus Cristos.

Speranţa este ancorată în viitor dar izvoreşte prin prezent din dragoste şi din credinţă cu care formează un tot unitar. Speranţa lucrează prin răbdare la strâmtorări şi necazuri şi prin iertare. Este îndreptăţit să beneficieze de ea cel „care face voia Tatălui” (In.7,21). Speranţa creştină este însoţită permanent de frica de păcat şi de judecata fermă şi dreaptă a lui Isus.

Speranţa creştină ne însoţeşte numai pe timpul vieţii pământene. Tot ce am sperat s-a realizat în viaţa vremelnică pe măsura meritelor noastre. „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.

Omul care nesocoteşte virtuţile teologice păcătuieşte atunci când dragostea este înlocuită cu ura, credinţa cu necredinţa şi speranţa cu disperarea.

B – VIRTUŢILE CARDINALE.

Virtuţile cardinale sau morale sunt atitudini sau deprinderi dobândite de o persoană în practica vieţii. Ele exprimă esenţa şi perfecţiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viaţă. Acesta virtuţi călăuzesc viaţa creştinului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi. Au menirea de a modela şi de a moraliza caracterul şi viaţa creştinului, şi creează totodată condiţiile necesare pentru punerea în practică a virtuţilor teologice.

Rădăcina acestor virtuţi stă în legea morală firească, sădită în firea omului chiar de la creare însă, această fire fiind slăbită de păcatul adamic, a adus şi slăbirea puterilor morale fireşti ale omului, din care cauză şi virtuţile răsărite din ea sunt slabe şi firave având nevoie de întărire prin har dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mântuirii.

Virtuţile cardinale sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria.

Înţelepciunea creştină. Cuvântul înţelepciune provine din latinescul „intellecito” şi defineşte capacitatea superioară de a înţelege şi de a judeca lucrurile. Înţelepciunea creştină este judecata mentală şi chibzuinţa creştinului de a selecta varianta cea mai bună a unui anumit plan de acţiune, în vederea obţinerii scopului dorit la un moment dat, prin care să nu supere, prin vorbă şi faptă, pe bunul Dumnezeu, sau pe semenii săi. Altfel spus, înţelepciunea este arta succesului. Este totodată călăuza vieţii în echilibru, cinste şi pricepere şi care se exprimă prin prudenţă, experienţă şi prevedere. Omul cu înţelepciune ia aminte de sine şi cumpăneşte asupra celor ce i se cuvin şi asupra celor care îi sunt şi de folos lui sau semenului său. Folosul suprem al creştinului este mântuirea sufletului. „Şi ce ar folosi unui om să câştige lumea întreagă dacă şi-ar pierde sufletul”(Mt.16,26).

Creştinul înţelept se fereşte permanent de rău, lucrează numai după adevăr şi dreptate. El socoteşte şi preţuieşte orice faptă numai pe măsura sfinţeniei cuprinsă în ea. Înţeleptul se fereşte de lucrurile nepotrivite şi nefolositoare sufletului său care pur şi simplu vatămă firea lui. Creştinul care acţionează cu înţelepciune este conştient de limitele sale şi de măreţia lui Dumnezeu. Toate izbânzile omului, în oricare domeniu de activitate, sunt numai cu voia Creatorului. „Înţelepciunea este izvor de viaţă”(Pr.16,22). Înţelepciunea creştină se adapă, permanent, din Înţelepciunea divină: „El dă omului plăcut lui înţelepciune, cunoştinţă şi bucurie”(Ec.2,26). Înţeleptul, însă, „să nu se laude cu înţelepciunea lui” (Ir.9,23).

Dreptatea creştină. Cuvântul dreptate provine din latinescul „directus” care însemnează „drept” la care s-a adăugat sufixul „–ate”. Este sinonim cu cuvântul „echitate”. Dreptatea este un principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile. Dreptatea creştină presupune atitudinea de confirmare şi de acţiune a creştinului în raport cu o normă sau cu un standard de valori consacrat şi acceptat. Altfel spus, dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul împlineşte cu conştiinciozitate şi hotărâre toate îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi cu ajutorul harului divin.

Dreptatea presupune raportarea întregii vieţi şi activităţi umane la respectiva normă sau standard. Cuvântul lui Dumnezeu este norma sau standardul faţă de care creştinul îşi călăuzeşte viaţa. Dreptatea este în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Sunt drepţi, nu cei ce aud cuvântul, ci cei care împlinesc cuvântul.

Dreptatea este totodată şi o stare de spirit pe care o întâlnim numai în inimile celor care au o sfântă teamă faţă de Dumnezeu. Ea este teama de a nu-L supăra prin încălcarea poruncilor şi prin ignorarea preferinţelor Lui.

Caracteristica esenţială a dreptăţii lui Dumnezeu este veşnicia, iar norma, standardul, cuvântul Său sunt adevăr: „Dreptatea Ta este dreptate în veac şi legea Ta adevărul” (Ps.118,142).

Există şi o dreptate juridică, lumească, mai ales atunci când norma de drept juridic după care se face judecata este inspirată din legile divine. Legat de dreptatea juridică, în lumea laică, mai există şi noţiunea de dreptate socială care presupune atât respectarea obligaţiilor faţă de societatea din care facem parte cât şi drepturile omului conforme cu voinţa Creatorului. Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţii omeneşti.

Dumnezeu este drept. Aceasta înseamnă că El este conform cu Sine şi cu preferinţele Sale, este veşnic fidel faţă de promisiunile făcute celor ce se conformează voinţei Sale drepte şi dătătoare de bine. „Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale” (Ap.16,7).

Cumpătarea creştină. Cuvântul cumpătare provine din latinescul „compitare” şi desemnează echilibru sufletesc, judecată dreaptă, stăpânirea de sine, măsură, moderaţie, sobrietate, ... etc. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate actele şi faptele vieţii sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul său. Cumpătare presupune stăpânirea poftelor. „să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (1Pt.2,11).

Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuinţe decât avem nevoie din firea noastră şi înlătură cele ce ne sunt de prisos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Co.6,12). Aceasta presupune un echilibru între necesitate şi posibilitate. Sunt folositoare numai cele posibile la un moment dat, care să asigure un mod de viaţă decentă. Tot ce abundă necesarului decent, din fire, duce la dezechilibre grave.

Pentru realizarea echilibrului întregii vieţi atât sub aspect material cât şi sub aspect spiritual este necesar să avem măsură în toate. Măsura este instrumentul prin care cuantificăm necesitatea. Măsura trebuie să guverneze toate simţurile şi iniţiativele noastre. Când întrecem măsura apare excesul dăunător şi purtător de păcat.

Cumpătare este de folos atât trupului cât şi sufletului pentru că ea pune frâu instinctelor şi îndemnului spre păcat. Ea duce la blândeţe, smerenie, bună cuviinţă în vorbe şi fapte, şi la sănătate sufletească şi trupească prin post şi rugăciune.

Tăria creştină. Cuvântul tărie provine din latinescul „talem” care însemnează „tare” şi sufixul „-ie”. Tăria este capacitatea de luptă, puterea de afirmare, forţa morală, autoritatea, stăpânirea, vigoarea, ... etc. necesare creştinului în lupta pentru învingerea răului şi pentru obţinerea luminii lui Cristos care să lumineze calea spre mântuire. Tăria creştină este virtutea morală supranaturală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; îl face pe credincios capabil să depăşească toate greutăţile vieţii, fără şovăire, să înfrunte orice primejdie necesară şi utilă din dragoste de Dumnezeu şi din dorinţa fierbinte de mântuire.

Tăria creştină este un dar al Spiritului Sfânt şi o lucrare care ne impulsionează voinţa şi ne dă energia necesară pentru a ne putea face să suferim de bună voie şi cu curaj greutăţile legate de marile lucrări pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi.

Tăria sufletească a creştinului este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti cât şi a celor morale. Lupta cu ispitele de tot felul se duce cu tărie creştină, cu tenacitate şi cu mândria lăuntrică de a fi creştin.

Tăria creştină se realizează printr-un echilibru fizic şi mental care îl face capabil pe creştin să sesizeze şi să se înlăture uneltirile celui necurat. Echilibrul este necesar pentru a nu cădea în sfială sau laşitate pe de o parte şi în îndrăzneală necugetată sau nesăbuinţa, pe de altă parte: „fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”(Ef.6,9-10).

Omul care nesocoteşte virtuţile cardinale păcătuieşte când înţelepciunea este înlocuită cu necugetarea, dreptatea cu strâmbătatea, cumpătarea cu îmbuibarea şi tăria cu slăbiciunea.

Fiecare virtute este legată de harul de a o îndeplinii. Aceasta nu înseamnă ca noi să stăm pasivi pentru a ne veni totul de-a gata. Pentru ca noi să putem beneficia de harul necesar mântuirii este nevoie să conlucrăm cu acel har prin post şi rugăciune cu stăruinţă. Insuccesul se datoreşte lipsei de colaborare cu harul.

Ne punem, adesea, problema de ce creştinul trebuie să mai şi sufere. Însă, să ne amintim că Isus a suferit întâi crucea ca om şi numai apoi a înviat ca Dumnezeu. Fără cruce nu este înviere. Pentru creştin, suferinţa de la Dumnezeu, este moartea patimilor şi din această cauză trebuie să o primim cu bucurie. Dealtfel, Dumnezeu dă omului numai cît poate duce.

Virtuţile ajută la purificarea persoanei şi a simţurilor, mintea conlucrează cu inima, logicul cu sentimentalul, iar omul se îndumnezeieşte prin conlucrarea sa cu harul divin.

Prin exercitarea tuturor virtuţilor ele se completează unele pe altele formând un tot unitar. Astfel, trăitorii realizează Trupul lui Cristos şi înalţă lui Dumnezeu cultul pe care El îl aşteaptă de la fiii Săi, adoraţia în spirit şi adevăr.

Bistriţa, 26.09.2010. Măgeruşan Ioa