DESPRE TAINELE CREŞTINE (I)

Taina este un semn vizibil al unui har şi al unei lucrări invizibile, instituit de Isus Cristos cu scopul participării noastre la meritele Sale mântuitoare. Cuvântul taină provine din slavonul „tajna”şi este sinonim cu sacrament şi desemnează, totodată, lucrurile, actele sau faptele neînţelese, nedescoperite sau nepătrunse de mintea omenească. Cuvântul sacrament, la rândul său, provine din latinescul „sacramentum” care a reprezentat jurământul de fidelitate al unui militar faţă de un anumit împărat roman. Pe temeiul sacramentului, toţi creştinii occidentali se socoteau în mod necesar nişte soldaţi ai lui Cristos.

Creştinismul foloseşte acum noţiunea de „Sfintele Taine” care sunt rituri sau acte de cult prin care credincioşii consideră că li se transmite harul divin. „Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat pe măsura darului lui Cristos” (Ef.4,7) Sacramentul reprezintă o lucrare nevăzută dar eficace a harului care izvorăşte din dumnezeirea lui Isus întrupată şi apoi jertfită pe cruce. Altfel spus, coasta lui Cristos mort pe cruce este izvorul tainelor creştine. Prin aceste Sfinte Taine, Cristos se împărtăşeşte credincioşilor, ca anticipare a Împărăţiei Sale escatologice. Escatologia cuprinde totalitatea concepţiilor religioase referitoare la soarta lumii şi a omului. Nouă ni se oferă, totodată, să cunoaştem „ deplin taina lui Dumnezeu, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Cl.2,2-3).

În Biserică, fiecare taină se săvârşeşte în cadrul unui rit sacru prin gesturi solemne ale preotului şi cuvinte rostite în numele şi cu puterea lui Dumnezeu. Pentru administrarea Sfintelor Taine preotul foloseşte anumite materiale: apa, pâinea, vinul, mirul, uleiul, specifice fiecărui sacrament. Tainele conţin şi transmit un har, care iniţiază, menţine şi desăvârşeşte viata spirituală a creştinului în Isus Cristos şi îl conduc la mântuire. În cadrul sacramental statornicit de Biserică, Cel care sfinţeşte şi operează misterul este Sfântul Spirit trimis de Mântuitorul. Deci Cristos este izvorul şi instituitorul Sfintelor Sacramente. „Rugaţi-vă […] ca să putem vesti taina lui Cristos” (Cl. 4,3).

Biserica noastră greco-catolică a rânduit şapte taine: Botezul, Mirul, Pocăinţa, Euharistia, Preoţia, Maslu şi Căsătoria.

Botezul. Cuvântul botez provine din latinescul „battizare” care înseamnă a boteza. Din punct de vedere fizic, botezul este cufundarea în apă. Sub aspect teologic, botezul este o taină. Sacramentul Sfântului Botez se bazează pe textele a două Evanghelii: primul text, Marcu (1,9), vorbeşte de botezul lui Isus: „În zilele acelea a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan” şi al doilea text, Matei (28,19), vorbeşte de botezul neamurilor: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Spirit”.

Taina Sfântului Botez a fost instituită de Isus care a sfinţit apa prin contactul cu ea dându-i putere curăţitoare de păcate. Botezul reprezintă şi o chemare la pocăinţă, la reînnoirea vieţii credincioşilor vărsând în sufletele lor viaţa divină a harului sfinţitor şi ridicându-i, peste starea lor firească de simple creaturi, la demnitatea de fii a lui Dumnezeu. Prin botez creştinii se îndumnezeiesc şi ajung să fie părtaşi ai firii Lui, primesc filiaţia divină, devenind fii ai Sfintei Treimi.

Botezul a fost practicat de apostoli iar în zilele noastre este practicat de preoţi ca urmaşi demni ai sfinţilor apostoli. În caz de urgenţă şi în lipsa unui preot, botezul poate fi administrat de orice om care are intenţia de a boteza în conformitate cu învăţătura Bisericii. Botezul este baia celei de a doua naşteri, a naşterii spirituale a omenirii din apă şi spirit:„El ne-a mântuit […] prin spălarea din nou şi prin înnoirea făcută de Spiritul Sfânt” (Tt. 3,5).

Sacramentul botezului de administrează prin cufundare, turnare sau stropire cu apă sfinţită care este simbolul acţiunii de curăţire operată de către Spiritul Sfânt. Cei botezaţi devin membrii ai trupului mistic a lui Cristos şi moştenitori ai vieţii veşnice în împărăţia lui Dumnezeu. Cel botezat este eliberat de păcatul original moştenit de la Adam şi Eva.

Botezul se administrează, de regulă, în fragedă copilărie. Botezatul, prin naşii săi, face nişte făgăduinţe cu valoare de legământ: lepădarea de Satana, unirea cu Cristos şi slujirea Lui. Botezul se face în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt. Pe măsură ce copilul botezat creşte el urmează să primească catehizarea pentru a dobândi cunoştinţele necesare în vederea conştientizării transformării prin care a trecut: „este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Ef.3,5). Se botează copiii pentru că ei nu sunt întinaţi de păcat şi pentru ca ei să primească sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, frăţia lui Isus şi astfel ei să devină mădulare ale trupului mistic a lui Cristos.

Promisiunile făcute la botez trebuie reînnoite periodic în decursul vieţii de către cel botezat pentru că „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântuii; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc.16,16). Chipul lui Cristos îl purtăm cu noi pretutindeni pentru că s-a întipărit în mod neşters pe firea noastră.

Mirul. Cuvântul mir provine din slavonul „miro”. Din punct de vedere fizic este un amestec de ulei de măsline cu arome consacrat de către episcop în Joia Mare. Este întrebuinţat la săvârşirea unor ritualuri în Biserica creştină. Din punct de vedere teologic mirul este o taină care imprimă o pecete ce nu se va şterge din mintea celui căruia i s-a administrat. Cel botezat primeşte, prin punerea mâinilor şi ungerea cu mir, sigiliul darului Sfântului Spirit, participă la harismele, la darurile acordate învăţăceilor lui Cristos la Rusalii. „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor” (Fa.5,12).

Harul primit face din fiecare botezat şi miruit un soldat a lui Cristos, întărit şi pregătit pentru a înfrunta păcatul lumii şi uneltirile diavolului şi pentru a mărturisii credinţa fără teamă, conştient de răspunderile ce le are ca fiu al adevăratei Biserici a lui Cristos. „dacă cineva nu se naşte din apă şi din Spirit nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In.3,5).

În biserica noastră greco-catolică prima miruire se face imediat după botez.

Când nu există nici o mireasmă de mir înseamnă că ceva lipseşte „Poporului lui Dumnezeu” sau felului în care se închină la Dumnezeu.

Pocăinţa. Cuvântul pocăinţă provine din slavonul „pokajati” şi înseamnă a se pocăi la care s-a adăugat sufixul „-inţă” şi este sinonim cu mărturisirea sau spovedania. În sens general, pocăinţa înseamnă a mărturisi păcatele săvârşite, a se căi, a căuta să se obţină iertarea prin post şi rugăciune şi a manifesta părerea de rău necesară pentru iertarea acelor păcate. În sens teologic pocăinţa este o Taină în care Biserica, prin cuvântul preotului, din puterea Jertfei lui Cristos, iartă păcătosului îndreptat păcatele făcute după botez. După înviere, Isus învesteşte apostoli Săi cu puterea Spiritului Sfânt pentru a ierta păcatele credincioşilor iar prin apostoli, pe preoţi.

Pocăinţa este necesară în vederea obţinerii mântuirii, iar iertarea păcatelor este posibilă prin puterea morţii şi învierii lui Isus, sub forma dezlegării date de preot. Sub această formă intervine iertarea dumnezeiască. Aceste acte aduc, după sine, împăcarea cu Dumnezeu prin câştigarea harului şi a prieteniei cu Dumnezeu, pierdute prin păcat. „Aşa este scris şi aşa trebuie să sufere Cristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să se predice în Numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor către toate popoarele, începând din Ierusalim” (Lc.24,46-47).

Pocăinţa presupune o permanentă împăcare cu Dumnezeu. Nu ştim când Creatorul ne va cere să dăm seama de actele şi de faptele noastre. Împăcarea permanentă cu Dumnezeu înseamnă să avem o legătură cu El prin postul rânduit de Biserică, prin rugăciune zilnică şi prin mărturisire la anumite intervale de timp, dar mai ales, atunci când sufletul şi conştiinţa ne sunt împovărate de păcate.