OCROTITORII PENITENCIARELOR

Cunoaştem cu toţii, sau ar trebui să cunoaştem, întâmplarea filosofului Diogene, dascălul lui Alexandru Macedon, care umbla cu un felinar aprins, ziua în amiaza mare, căutând „un om”. Pe cât de curios şi de neînţeles va fi fost gestul său de către contemporani, pe atât era de bogat în semnificaţie pentru el. Diogene nu căuta un om oarecare, un tip banal, un om comun, obişnuit şi plin de păcate, aşa cum îl întâlnim în fiecare zi, la fiecare pas (pentru că aceştia suntem – de ce să nu recunoaştem?). El căuta un om virtuos, omul ideal bun şi desăvârşit duhovniceşte, pe care antichitatea nu-l avea (dar astăzi ???).

Trei secole mai târziu, Ponţiu Pilat L-a arătat lumii pe omul desăvârşit, căutat de Diogene – pe Mântuitorul Hristos – rostind cuvintele: „Iată Omul!” (Ioan 19,5), pe care-l doriţi (n.n.).

Din momentul în care a intrat în istorie Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, puterile pozitive, creatoare ale sufletului s-au eliberat de sub tirania celui rău, firea s-a umplut de lumină pentru că i s-a arătat un nou stil de viaţă, superior celui din trecut, care se caracterizează prin puritatea moravurilor, sfinţenie şi îndumnezeire.

Acest model de viaţă nu este o ficţiune, un vis neîmplinit, ci realitatea cea mai vie şi măreaţă. Aceasta este personalitatea creştină pe care au realizat-o toţi sfinţii, mai ales Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel pe care îi prăznuim astăzi.

Cinstindu-i Îl adorăm pe Dumnezeu Care se preamăreşte întru sfinţii Săi.. pe Tatăl care ne-a trimis pe Fiul Său – Mântuitor prin jertfa şi prin Evanghelia Sa – şi pe Sfântul Duh care ne spală de păcate şi ne renaşte prin harul Sfintelor Taine.

În faţa personalităţii ideale a Sfinţilor Apostoli, încercăm un sentiment de încredere în Dumnezeu şi în providenţa divină. Sub lumina personalităţii lor, Îl simţim pe Dumnezeu Care călăuzeşte viaţa către un scop înalt, către un cer nou şi un pământ nou în care sălăşluiesc iubirea şi dreptatea. Lângă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel trăim sfânta experienţă că Bunul Dumnezeu ocroteşte fiecare suflet, dar are o providenţă specială pentru cei ce-L caută cu inimă curată şi-I slujesc cu devotament până în sfârşit.

Propovăduitori ai spiritualităţii creştine, dascăli ai Adevărului veşnic, Sfinţii Petru şi Pavel sunt părinţii noşti duhovniceşti, pentru că ne renasc în Hristos prin învăţătura ortodoxă şi prin viaţa îngerească, modelul vieţii noastre creştine.

Ceea ce caracterizează viaţa religios-morală a Sf. Ap. Petru şi Pavel este re3laţia lor de armonie cu Dumnezeu, cu semenii şi cu ei înşişi.

Armonia cu Dumnezeu izvorăşte din cele trei virtuţi care le-a împodobit viaţa: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, pe care a mărturisit-o Sf. Ap. Petru în părţile Cezareei Palestinei, le-a dat simţul ceresc, i-a făcut înţelepţi, i-a luminat. Ea este temelie a apostolatului creştin. Iată ce ne spune Sf. Pavel: „… noi credem; pentru aceea şi grăim” (2 Corinteni 4,13). Credinţa este cale de cunoaştere a revelaţiei supranaturale. Credinţa creştină nu este iraţională, nu promovează ignoranţa şi superstiţia sau alte rătăciri. Credinţa creştină ne dă pe Dumnezeu, Binele şi Frumosul absolut, ca să-L adorăm şi să fim fericiţi.

Alături de credinţă, în sufletul Sf. Ap. Ptru şi Pavel a stat nădejdea (speranţa). Credinţa şi nădejdea sunt însufleţite de focul iubirii divine care arde toate piedicile din cale şi face plăcută şi uşoară urmarea lui Hristos Domnul.

Iubirea este elanul spiritual care revarsă fiinţa noastră în Dumnezeu, este contopirea şi trăirea eului nostru întru El, pentru El şi – prin El – contopirea şi trăirea pentru alţii. Nimic nu o poate depăşi. De la ea pleacă şi la ea se întoarce totul. Ea este raţiunea şi scopul a tot ce există.

Iubirea este inima vieţii creştine. Esenţa iubirii creştine este altruismul, adică ieşirea din cazemata egoismului miop şi izolaţionist, este lepădarea de sine şi dăruirea pentru binele altora. Iubirea, alături de justiţie, este cea care adună şi solidarizează pe cei mulţi în marea familie divină – Biserica creştină – în care toţi credincioşii sunt fii lui Dumnezeu şi fraţi între ei, egali şi liberi.

Pe armonia vieţii cu Dumnezeu au întemeia relaţiile de armonie ale apostolilor cu semenii , faţă de care nu s-au lăsat biruiţi de rău ci au răul cu binele (Romani 12,17). Dragostea faţă de Părintele ceresc i-a îndemnat să nu facă nici un fel de discriminare ci în toţi să vadă chipul lui Dumnezeu, restaurat de Fiul Său. În faţa Sf. Apostoli „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3,28).

Dragostea faţă de semen i-a îndemnat pe Sf. Apostoli să spună tuturor numai adevărul. Acesta este temelia vieţii intelectuale şi morale. Prin adevăr ajungem la gândirea morală, pin deosebim binele de rău şi virtutea de păcat.

Adevărul dă criterii obiective de judecată, face lumină în viţa spirituală, pune ordine în interior, care se reflectă în ordinea exterioară şi în armonia vieţii. Fără el viaţa ar deveni o tragedie, oamenii nu s-ar mai înţelege între ei – ca la turnul Babilonului – totul ar deveni o dramă cosmică.

Apostolii au avut cultul adevărului pentru că însuşi Hristos este Adevărul (după cum Însuşi Mântuitorul spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”). De aceea au urât minciuna, ipocrizia şi oportunismul, pentru că tot ce se clădeşte pe aceste păcate nu durează. Cuvântul le-a fost dres cu sare, le-a descoperit gândul curat şi cinstit, sincer şi binefăcător, a zidit şi a mângâiat şi n-a întins curse nimănui.

Din dragostea de semen şi adevăr izvorât râvna Sf. Apostoli pentru sfânta dreptate, ca axă a legii morale. Spre deosebire de romanii antici, care cereau dreptate chiar de ar pieri lumea – dar o dreptate pentru cei mari şi tari – Sf. Apostoli, care propovăduiau o iubire universală, cereau o dreptate universală, pentru toţi oamenii care sunt egali în faţa vieţii, a libertăţii şi a fericirii. În mod cu totul deosebit cereau dreptate pentru cei mici şi slabi, pentru nenumăraţii sclavi care erau socotiţi, chiar de către filosofii renumiţi ai vremii – vezi Aristotel – simple unelte de muncă, la fel ca animalele, de care s-ar deosebi doar prin faptul că au două picioare şi atâta minte ca să execute bine ordinele stăpânilor care, aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor.

În relaţiile de justiţie, ca şi în toate celelalte virtuţi, Sfinţii Apostoli s-au călăuzit după regula de aur dată de către Domnul, în predica de pe munte: „Aşadar, pe toate care vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor…” (Matei 7,12). Păcatul nedreptăţii îl combăteau cu toată tăria, ca unul care învrăjbeşte şi dizolvă solidaritatea, răceşte inimile, aduce nemulţumiri, ură, gâlceavă, luptă sângeroasă şi moarte.

Trebuie să subliniem faptul că Sfinţii Apostoli preţuiau dreptatea pentru că este garanţia păcii. Exista atunci, ca şi azi, o pace a lumii – pax romana – armistiţiu între două războaie (si vis pacem para bellum), impusă de romani popoarelor subjugate, care se baza pe frică, teroare şi violenţă, pe forţa armelor şi război. Însă Apostolii Domnului au propovăduit o altfel de pace, izvorâtă din iubire şi încredere, egalitate în drepturi, dar şi îndatoriri, pentru toţi. Numai o astfel de pace distruge frica ori setea de răzbunare din suflete, numai ea smulge ura şi răul din inimă, împacă pe om cu Dumnezeu, pe oameni între ei, numai ea duce la pace.

Aceasta este pacea pe care ne-a adus-o de sus mântuitorul Hristos prin jertfa Sa. El este pacea noastră, pentru că a surpat peretele despărţitor al urii şi al vrăjmăşiei şi ne-a unit pe toţi în trupul Său (Efeseni 2,14 – 15). Această pace a lăsat-o Domnul ca testament Bisericii, s-o vestească tuturor până la sfârşitul veacurilor, ca toţi să fie fericiţi.

*

Iată numai câteva trăsături de caracter religios-morale care împodobesc personalitatea luminoasă a Sfinţilor Apostoli Peru şi Pavel. Pe acestea le arată Sf. Ap. Pavel când scrie efesenilor: „… şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului”(Efeseni 4,24); să-şi înnoiască duhul minţii şi să fie gat de luptă, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii şi picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra să ea scutul credinţei, casă stingă săgeţile arzătoare ale celui viclean,coiful mântuirii, sabia Duhului şi puterea rugăciunii (Efeseni 6,14 -18).

Acestui buchet de flori duhovniceşti, Sf. Ap. Pavel adaugă şi alte virtuţi, ca roade ale Duhului Sfânt, cum sunt: dragostea de muncă, răbdarea, râvna şi bunătatea, binefacerea şi credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor, răstignirea patimilor şi dispreţul măririi deşarte, lepădarea şi uitarea de sine care culminează în identificarea cu Hristos Domnul, care-l fac să mărturisească : „… nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine;…” (Galateni 2,20). Înzestraţi cu aceste forţe cereşti, crescute în lumina Dumnezeirii care a strălucit pe Tabor şi în dragostea focului Sfântului Duh, Sf. Ap. Petru şi Pavel au trasat stilul de viaţă creştin, au deschis un orizont bisericesc, au arătat calea către cele duhovniceşti, către îndumnezeirea în Hristos.

Această viaţă cerească este esenţa chipului adevăratului creştin. Ea rămâne o chemare şi o datorie. Sf. Ap. Petru ne porunceşte clar şi categoric: „…ci aşa cum Cel ce v’a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare. Că scris este: Voi veţi fi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt” (I Petru 1,15 – 16). Iar Sf. Ap. Pavel, dându-se pe sine exemplu, spune: „urmaţi mie, precum eu lui Hristos”.