Meditaţie la Duminica a 15-a după Rusalii

După căderea în păcat a omului şi după înmulţirea neamului omenesc, Dumnezeu a dat poporului legi, prin Moise, după care să se conducă până la venirea în lume a Fiului Său. Această lege veche cuprindea atât porunca iubirii faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul şi din toată puterea ta”, „iar pe aproapele să nu te răzbuni, ci să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Levitic 19,18).
Dar în Legea Veche, porunca iubirii era limitată pentru că prin aproapele se înţelegea în mod deosebit cel de acelaşi neam.
În Noul Testament, iubirea faţă de aproapele capătă un nou sens, este fiinţial legată de iubirea către Dumnezeu. Dacă iubirea de Dumnezeu este primire şi răspuns, în Noul Testament răspunsul pe care-L dăm Creatorului la iubirea Sa este iubirea faţă de aproapele nostru. Pentru că însuşi Iisus nu L-a iubit numai pe Dumnezeu, ci şi pe om, El nu a fost cu faţa numai către Dumnezeu ci şi către oameni – El ne învaţă, atât prin faptele, cât şi prin cuvintele Evangheliei Sale.
Autorii Sf. Evanghelii ştiu că modul cel mai elocvent de a ne arăta iubirea faţă de Dumnezeu este acela de a-l iubi pe aproapele.
Mântuitorul nu dă o definiţie a iubirii faţă de aproapele, dar prin pildele, învăţăturile şi exemplul personal, Mântuitorul – Iisus Hristos ne învaţă că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este sinonimă cu împlinirea întregii Legi Vechi, despre care Mântuitorul a spus: prin iubirea lui Dumnezeu, dar şi a aproapelui, care cuprinde toată legea şi proorocii.
Dacă Legea Veche îl robea pe om prin numărul mare al poruncilor – Legea Nouă îi arată că îi sunt de ajuns doar respectarea celor 2 porunci pentru ca să se poată mântui – iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui.
Cele două porunci rostite de Mântuitorul formează o unitate indisolubilă – iar iubirea faţă de aproapele are aceeaşi însemnătate în relaţia dintre creştini ca şi iubirea faţă de Dumnezeu.
Sf. Ev. Luca ne relatează o pildă a cărei idee principală este iubirea aproapelui (pilda samarineanului milostiv), de unde învăţăm că aproapele nostru pe care trebuie să-l iubim este orice om care are nevoie de ajutorul nostru, iar în contrast ne mai prezintă o altă pildă în care se accentuează opusul iubirii aproapelui (pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr).
Cele 2 pilde au învăţături deosebite:
- dacă în pilda bogatului şi săracului Lazăr, „bogatul” a ajuns în iad pentru că a uitat de porunca iubirii aproapelui – „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi”, din pilda samarineanului milostiv ne învaţă că Raiul îl putem dobândi iubindu-l pe aproapele.
Sf. Ev. Ioan, supranumit şi „apostolul iubirii”, zice: „întru aceasta vă vor cunoaşte toţi, că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,34-35).
Prin aceste cuvinte trebuie să înţelegem că între Mântuitorul şi ucenicii Săi s-a realizat o legătură nouă, nu prin Lege, ci prin iubire.
Aşa cum Hristos i-a iubit pe ucenicii Săi, tot astfel ne iubeşte şi pe noi, aşa cum lor le-a poruncit să se iubească, tot astfel şi nouă ne cere să ne iubim aproapele.
Dar adevărata iubire creştină faţă de aproapele se cuprinde şi în iubirea faţă de duşmanii noştri – „iubiţi pe vrăşmaşii voştri”… În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur ne arată: „Hristos n-a poruncit numai să iubeşti pe duşmani, ci să te şi rogi pentru ei, nu-i face rău, că fă-i bine”.
În concluzie, am putea spune că iubirea creştină este simultan iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele.
Sintetizând cu multă măiestrie locurile scripturistice din Sf. Evanghelii, în care este prezentată iubirea aproapelui, Sf. Simeon Noul Teolog, într-unul dintre imnurile sale, spune că iubirea faţă de aproapele constă în: „ a face bine duşmanilor şi în a-i iubi pe ei ca pe prieteni, ca pe nişte adevăraţi binefăcători, şi în a te ruga pentru toţi, cei ce-ţi voiesc răul, în a avea o iubire lăuntrică egală, faţă de toţi, buni şi răi, în a-ţi pune sufletul în fiecare zi pentru toţi, înţeleg mântuirea tuturor, pentru a se mântui fiecare, sau toţi de e cu putinţă (Imnurile iubirii dumnezeieşti).
Pr. Vasile Beni