Vasile V. Filip. Trilogia cuplului

Marți, 15 octombrie 2024, la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița (în nou-renovatul și elegantul local numit „Casa Colecțiilor”, în care – prin 1929 – își sfârșea zilele fostul ofițer Matei Eminescu, cel mai longeviv dintre frații Poetului Național), a avut loc un eveniment cultural rar: lansarea „Trilogiei cuplului” a Doinei Vamoș; care lansare, la rândul ei, venea în prelungirea unei alte lansări, tot în afara celor de serie, cea a unui tratat de istorie a artei medievale românești, în trei volume, coordonat de academiciannul Marius Porumb. Sigur, viața culturală febrilă a Bibliotecii bistrițene, tot mai recunoscută și mai căutată de către personalități ce au de dăruit culturii naționale arhive și colecții, implică lansări de cărți aproape zilnic; dar nu de tratate academice, și nici de trilogii narative. Despre această din urmă apariție editorială vreau să vorbesc în cele ce urmează. Ea se compune din romanele Călin sau Noi doi și restul lumii (Editura „Mega”, Cluj Napoca, 2019), Cuplul etern și Mișcările inimii (ultimele două, apărute la Editura Charmides, în 2024). O voi face cu accent pe ultimul roman, Mișcările inimii, mai ales că despre cel de-al doilea, Cuplul etern, autoarea mi-a dat prilejul să vorbesc în chiar prefața volumului respectiv. Caracterul memorialistic al întregii trilogii impune o scurtă referință la biografia autoarei (sintetizată, de altfel, pe contracoperta I a fiecăruia din volumele trilogiei): Doina Vamoș s-a născut în 1955 la Toplița, județul Harghita, a absolvit Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș, clasa specială de fizică, iar studiile superioare la București, la Facultatea de Cibernetică Economică și Statistică din cadrul Academiei de Studii Economice. A lucrat ca statistician la Cluj, căsătorită fiind cu fizicianul Călin Vamoș, cercetător la Institutul de Calcul „Tiberiu Popovici”, care s-a stins, însă, în 2017. Împreună, soții Vamoș publicaseră, în 2008, studiul biografic Eminescu – viața unui om singular, unică și parțială concretizare a unui proiect mai vast al lui Călin Vamoș, desfășurat pe trei nivele, cu titlu generic Alternativa existențială, așa cum rezultă din micul volum al acestuia, Iluzia unicității, publicat la un an după moartea autorului (2018) de către fosta soție a acestuia, autoare trilogiei în discuție. Acest proiect ar fi închegat, dacă nu un întreg sistem filosofic (lucru la care autorul mărturisește a nu fi ambiționat), atunci a unei Weltanschauung proprii, ilustrative pentru omul contemporan, cu deosebire pentru cel ce-și închină viața cunoașterii, anume unei cunoașteri cât mai bine disociate de orice iluzie, fie ea și vitală. Nu este vorba doar de omul științelor pozitive, exacte, căci referințele bibliografice ale autorului vădesc o uimitoare deschidere și varietate, cuprinzând nu doar fizica, de la formele ei antice, grecești și orientale (Fritijof Capra), ci și disciplinele educațiiei (Jean Piaget), cele etnologice (Claude Levi-Strauss), psihologice și psihanalitice (Carl Gustav Jung), filosofia (A. Camus, M. Heidegger) și marea literatură universală (Eminescu, Dostoievski, Saint-Exupery). Fie și fatal încremenite în stadiul de schiță, cele doar 95 de pagini ale lucrării lui Călin Vamoș Iluzia unicității (pe care o comparam, într-o inetrvenție publicistică anterioară[1], cu Existența tragică, a lui D.D. Roșca) acced la valoarea unui întreg sistem filosofic. Am făcut acest ocol cu referință la personalitatea și preocupările soțului Călin Vamoș, pentru că însăși devenirea personalității Doinei Vamoș, care va face obiectul trilogiei în discuție, stă sub semnul personalității soțului. Viața de cuplu a fost, pentru autoare, în plan spiritual, o lungă ucenicie, ba chiar „un prizonierat”, dar un prizonierat „magnific, pe alocuri” (cum mărturisește la pagina 64 a acestui ultim volum al trilogiei). Asta pentru că strălucitorul Călin (numit ca atare în primul volum al trilogiei, dar devenit ulterior, ca personaj al celorlalte două volume, Andrei, în Cuplul etern, respectiv Mihai, în ultimul volum, Mișcările inimii) va perpetua perspectiva schopenhaueriană asupra femeii ca „ființă subordonată” bărbatului. O va alege pe Doina (colegă de liceu și de clasă, numită ca atare în primul volum, dar devenită, la rându-i, Simina în volumul al doilea, apoi Doria/ Do în cel de-al treilea) tocmai pe criteriul „să depinzi de mine, și să vrei să depinzi de mine”. Lucru care va activa în autoare, prin recul, acea „vocație a feminității”, devenită principiu al căutării de sine, inclusiv retroactiv, în istoria mamei sale, Uța, din volumul Cuplul etern. Cele trei volume nu par a fi fost elaborate ca trilogie, adică din perspectiva unei structuri unitare preexistente. Această structură s-a coagulat, însă, „din mers”, astfel încât cititorul sesizează, retrospectiv, un fel de cerc al vieții, respectiv al accederii vieții la conștiință; cerc presupunând formarea protagonistei ca om, în familie și în școală (etapă oglidită însă abia în volumul al doilea, Cuplul etern), apoi împlinirea ca om și formarea ca intelectual, prin experiența cuplului și „ucenicia” la școala rigorii raționale și a informării la sursele cele mai de prestigiu, mediate și chiar întruchipate de soțul dominator (etapă urmărită în primul volum, Călin..., care conține însă și tradițional-necesara descensus ad inferros, suprapusă acum bolii și morții soțului); iar, ca ultimă etapă - accederea protagonistei la conștiința de sine nu doar ca femeie, ci ca om întreg, recognoscibilă mai ales în acest din urmă volum: „Feminitatea este numai un aspect al vieții tale, cu toate astea trebuie s-o trăiești zi de zi, clipă de clipă în totalitatea ei, profitând de toate energiile asociate, găsindu-i locul și proporția adecvată în angrenajul întregului. Dacă o trăiești în funcție de masculinitatea celuilalt, depinzi. Cred că asta ai descoperit deja.” Sunt cuvinte pe care i le scrie protagonistei doctorul Alex, fost coleg de școală și actual partener de corespondență electronică al acesteia (după moartea soțului, Mihai), dar ele sunt întru totul proiectabile asupra protagonistei Doria, și mai ales asupra autoarei (diferențele fiind mereu doar o chestiune de joc pe muchie de cuțit – ceea ce nu contravine esenței actului artistic, ca joc, cel puțin din perspectiva lui Johan Huiziga, în celebra sa lucrare din 1939, Homo ludens). Dacă protagonista abordase această corespondență (din perspectiva căreia avem de-a face cu formula romanului epistolar, cu mici inserții solitare ale protagonistei) de pe poziții polemice, feministe („Cu meditația nu faci decât să încerci să fugi de viață, să te anesteziezi. Încerci să estompezi durerile, tristețile, neliniștile. Să pui surdină emoțiilor. Or, eu tocmai asta caut, emoțiile.” – Mișcările..., p. 52), ea va accepta destul de repede ideea interlocutorului, aceea că meditația „te deschide spre univers și lasă să intre în tine totul”; că, prin „extrapolare”, „devii tu însuți universul” (ibidem, p. 62). În felul acesta Doina Vamoș depășește voga feministă actuală, unilaterală, recuperând vechi și profunde semnificații simbolice tradiționale ale raportului masculin-feminin (uranian-chtonian, apolinic-dionisiac, uscat-umed etc.), precum cele ale cunoscutei sigle arhaice, extrem-orientale, privitoare la Yinn și Yang. Dar aceste semnificații se salvează de la condiția literei moarte cu care le accesează omul contemporan (inclusiv cel de o anumită cultură), tocmai pentru că ele reînvie în mintea cititorului, renasc ca urmare a unui proces aproape fiziologic, „feminin” la origine; proces care nici nu are desfășurare liniar-evoluționistă, ci una dramatic asumată, cu înălțări și căderi, cu revelații și momente de neputință și neîncredere: „Încep să bănuiesc că în creierul meu pur și simplu nu e activă zona care răspunde de spiritualitate. E încuiată.” (ibidem, p. 114). „Încuiată” sub zăvorul unei dominante senzualități specifice literaturii feminine (și, sau mai ales, feministe), care își asumă (doar) două nevoi principale: „sinceritatea absolută și atenția exclusivă” (în formularea lui Do către Alex, la p. 119). Care „atenție exclusivă”, asumată lucid, devine posesivitate instinctuală, specifică oricărei neveste. (Alex e însurat, iar Do e conștientă că „nu există altfel de neveste, autentice, decât posesive”.) Corespondența dintre cei doi apare ca firească nevoie de comunicare, mai ales între doi foști colegi de școală, care își rememorează, își retrăiesc dar își și re-evaluează tinerețea și adolescența. Dar o fac căutând acum adevăruri psihologice mai profunde, aflate mereu la intersecția perspectivelor (cea matură și cea adolescentină). Astfel încât viața trăită e privită abia acum binocular, ceea ce-i dă adâncime și relief: rațional și emotiv, spiritual și senzual, din perspectiva unor concepte (totdeauna static-limitative) dar și a unor trăiri, a unei emotivități dialectice, fascinate de curgere, pentru care lumea nu este, ci devine. Autoarea redescoperă mereu, pe cont propriu, problematici străvechi, precum ar fi (aici) aceea a lui Zenon din Eleea (din celebrele aporii, privitoare la „Ahile cel iute de picior” care nu ajunge, totuși, niciodată pe lenta broască țestoasă, sau privitoare la săgeata care nu-și atinge niciodată, decât aparent, ținta). Alex, dimpotrivă, se cufundă în trecut căutând „perle” de înțelepciune luminoasă: „Parcă sunt un scafandru care caută perle în apa tulbure a trecutului” (ibidem, p. 160). Perle pe care i le furnizează apoi lui Do, precum aceasta, referitoare la unitatea spirituală a lumii, accesată pe diverse căi: „Matematica este muzica minții, iar muzica este matematica emoțiilor” (p. 126). Ceea ce nu s-ar putea spune că o lasă rece pe Do, deși ea altceva caută în scris: nu „flirtul intelectual” (asumat de Alex, dar respins de Do, care vrea „autenticitate” – adică adevăr al vieții – până în pânzele albe); căci „flirtul”, consideră ea, înseamnă să zici una ca să se înțeleagă alta, or ea nu suportă convenția nici măcar în formulele de salut sau de încheiere a mesajelor. Sub raza „autenticității”, limbajul învie, își recapătă consistența și adevărul de la care au plecat conceptele (moarte, în aerul prea rarefiat al generalizării), și Do nu-i poate spune nici măcar „Te îmbrățișez” la finalul mesajului, pentru că nu-și permite „să îmbrățișeze” un bărbat căsătorit. Pentru ea, ca pentru orice autentic poet (ceea ce Do respinge, teoretic, că ar putea fi) limba constă nu doar din „cuvinte” (în înțelesul de concepte), ci și din „cuvântale”, adică din cuvinte care și-ar fi asociat „sufixul” –al (de la anima+al); pe când verbul a (se) amuza ar putea pierde „prefixul” a- ,devenind a (se) muza, cu înțeles oarecum contrar, de abordare gravă a înțelesurilor ascunse ale realității. Astfel, limba s-ar compune nu doar din cuvinte-animal (neapărat vii, dar cunoscute și familiare), ci și din cuvânt-ale, stranii monștri ai adâncurilor, care ar mai păstra ceva din abordarea preponderent senzitivă a strămoșilor. Și „e greu să îmblânzești cuvântalul și să-l ridici la nivelul spiritului” (p. 153). Iar toată cartea pare a fi asumarea acestui proces. Care va fi urmat, însă (complementar și „feminin”) și de procesul invers. Căci nu doar aceste glose lingvistice dau mărturie despre posibilitatea accederii pe cale senzorială spre adâncimile limbajului și ale gândului, ci și subtila întrețesere în corespondența celor doi a unor mari teme ale gândirii filosofice, precum aceea a raportului dintre iluzie și realitatea obiectivă, sau a raportului de primordialitate dintre lucru și cuvânt, dintre Dumnezeu și om: „Oare Dumnezeu este realitatea și noi iluzia?” (p. 121); sau invers: „Dumnezeu este creația (iluzia, nevoia – n.n.) oamenilor”? (p. 122). Sau, în altă parte, în prelungirea ideii (prezente doar în literatura modernă) scrisului și a literaturii în general ca formă de cunoaștere și autocunoaștere, se pune o problemă pe care fizica modernă a radicalizat-o: „Poate gânditorul să se cunoască pe sine însuși? Poate dintele să se muște? Poate ochiul să se vadă?” (p. 83). Și totuși, chiar dacă nu lipsesc din mișcarea cu rădăcini senzitive a gândului, nu pe astfel de probleme, „moarte” (pentru viață) prin prea marea generalizare, cade accentul de interes al lui Do. Pentru ea, „flirtul intelectual” poate trece în „antrenament intelectual” și, dacă e s-o luăm pe canavaua metaforelor sportive ale scrisului, în „tenis la perete” sau chiar în „sac de box”. Pe când, conștientă că relația bărbat-femeie (mai ales dacă aceștia sunt ambii intelectuali) poate deveni o cicnire de orgolii, ea vrea „doar iubire”. Pentru care înțelege că nu mai e loc. Că întreaga poveste cu Alex, cel puțin pentru ea, „n-a fost decât o încercare a psihicului de a fugi de suferință, creându-și o iluzie [...] Și, ca orice iluzie, sfârșește în dezamăgire” (p. 112). Asta, evident, preluând termenii fostului soț, Mihai (alias Călin). Pe care noul partener de conversații intelectuale îl repetă, mai mult sau mai puțin. Asta pentru că Mihai avea dreptate și există, totuși, un „tipar” al gândirii masculine. De altfel, nu doar cele două personaje masculine (cel prezent și cel absent din trama epică, atâta câtă e) se aseamnă și-și corespund unul altuia, ci chiar cei doi parteneri de conversație, bărbatul și femeia. Dacă femeia accepta, teoretic, că își dobândea conștiința de sine ca om printr-o „dez-identificare de sine” ca femeie, practic, în derularea concretă a fenomenelor vieții, ea simte nevoia unei „extrageri”, a unei „evadări”, a unei „dez-îndrăgostiri”. Respectiv, a unei reveniri la orgoliul feminității identitare: „Sunt eu balsam, dar nu miel de sacrificiu.” (A se înțelege: pe altarul altei femei.) Este elementul „feminin” și revoltat care declanșează re-asumarea identității, respectiv închiderea cercului cunoașterii asupra cunoscătorului. (Care, prizonier al propriului sistem, conform fizicii moderne, nu se poate cunoaște pe sine.) Într-adevăr, în plan strict naratologic, cele două personaje sunt mult prea asemănătoare unul cu celălalt (atât ca nevoie de comunicare, cât și ca statut intelectual). Încât cititorul trebuie să fie atent la antetul e-mailului ca să le poată distinge (Alex→Do, sau Do→Alex). Era nevoie, și din acest punct de vedere (al cititorului mai puțin subtil), de mai buna conturare a unui conflict, inclusiv în ordinea faptelor (atâta câtă există în acest roman subtil). Mult timp, Doria doar „întrevede” la Alex fațeta problematică a bărbatului (orgolios, posesiv, dominator sau excesiv de problematizant). Abia spre final o și arată explicit: „El se lasă devorat de întrebări, eu vreau ordinea și limpezimea răspunsurilor [...] Vorbim două limbi diferite [...] Funcționăm foarte, foarte diferit (p. 174). Încadrabil, ca formulă narativă, în categoria romanului de dragoste epistolar (datând din sec. XIX), Mișcările inimii (cu care Doina Vamoș își încheie așa-numita „trilogie a cuplului”) este un roman modern nu doar prin aceea că avem de-a face cu scrisori electronice, nu prin faptul că depășește condiția de sumă a unor scrisori prin unele (puține) reflecții solitare ale protagonistei, cât prin inserția într-o banală corespondență erotică a multora din problemele omului contemporan (și de totdeauna), sau prin aceea că, în ultimele capitole (numite după lunile anului, dar e vorba de cele două finale, datate în anul următor) mesajele nu mai aduc nimic nou pe linia relației de dragoste, ci pe aceea a felului cum se constituie și se verifică, de către ambele personaje, textul viitorului roman la care se gândește deja protagonista. („Aș putea să scriu chiar o carte despre carte, și chiar o fac” – p. 183). Astfel, și în materie de tehnică narativă (nu doar de perspectivă a personajelor), cartea „se face”, dar se și privește pe sine, făcându-se, aproape simultan. La fel cum omul contemporan (intelectualul, în speță) trăiește simultan în lumea exterioară a faptei, ca și în aceea virtuală a intențiilor. Sau, mai nou (și nu mai trebuie să fii intelectual pentru asta), chiar în aceea a unor surogate ale realității exterioare – dar asta e altă poveste. Poate în același orizont trebuie înțeles și finalul, ce doar „pare” a aduce ceva nou în ordinea faptelor, care se petrec însă în vis. Protagonista visează că primește un telefon de la partenerul de corespondență, care urmează a trece prin „orașul faptelor” (Clujul), propunându-i femeii o întâlnire, o plimbare prin parc. „Iluzia” realității ni se dă prin tensiunea psihologică a pregătirii întâlnirii (cu invazia pseudo-problemelor de „imagine” – noi mărci, în roman, ale feminității), chiar cu propunerea abruptă a femeii de deturnare a vizitei bărbatului înspre „concretul” propriei locuințe. Vizită (deci, împlinire erotică) ce nu mai are loc (nici măcar în vis!), pentru că femeia își pierduse poșeta cu cheile casei. Un final deschis, cel puțin din punctul de vedere al semnificației acestui obiect, semnificație cu care s-a „jucat” cândva și poetul Ion Minulescu: „Cheia ce mi-ai dat-o aseară,/ Cheia de la poarta verde/ Am pierdut-o chiar aseară,/ Dar ce cheie nu se pierde?” (Romanța cheii).

[1] Vasile V. Filip, Călin Vamoș – un om „singular”, pe drumul exponențialității, în „Răsunetul cultural”, an XI, nr. 7 (123), iulie, 2023, p. 10, reluat în vol. Vasile V. Filip, Cu cărțile pe față, Editura „Charmides”, 2024, pp 199-203