Despre Mai 1968

Volumul „Ce mai rămâne din Mai 68?” (coordonatori: Alex Cistelecan și Alex Ciorogar, Editura frACTalia, 2018) propune lecturii texte care au apărut într-o primă variantă în dosarul inițiat de revista Vatra (nr. 6-7, 2018), dosar în care era lansată tocmai întrebarea (provocarea) anunțată în titlu. Demersul era, la data aceea, unul comemorativ, dar el se vădește, parcurgând volumul, a fi unul complex, amplu și stimulativ, în același timp. Dosarul/cartea la care fac referire nu constituie o simplă marcare a trecerii celor 50 de ani de la evenimentele din 1968, ci o analiză atentă (istorică, socială, politică, ideologică, filosofică etc.) a cauzelor, formelor de manifestare și a efectelor acestora.
Minuțios construit, volumul își propune să urmărească evenimentele din trei unghiuri de abordare: mai întâi, din punct de vedere istoric (contextualizând), apoi sunt urmărite efectele de durată iar în cele din urmă, este căutată, așa cum aflăm din „Argument”, „expresia ideologică a 68-ului (deconstrucția? situaționismul? mișcarea beat? teoria critică?) și în ce măsură își mai păstrează ea astăzi un potențial subversiv?” (p.7)
După o sumară, dar binevenită, cronologie, cartea ne propune o primă parte amplă din punct de vedere ideatic, în care sunt analizate revoltele zbuciumatului ’68. O analiză vastă, ce parcurge evenimentele din perspectivele cele mai variate: economic, politic, sociologic, ideologic etc. Semnează texte, în această primă parte Lucian Butaru, Cosmin Cercel, Costi Rogozanu, Alex Boguș, Claudiu Gaiu, Alex Ciorogar, Christian Moraru și Ștefan Borbély. Trebuie spus că nici în această parte a volumului, studiile nu exclud din vedere prezentul. Pe alocuri, demersul exegetic iese din contextul grav al momentului istoric, raportându-l la prezentul pe care îl trăim. O face, bunăoară, Cosmin Cercel, notând: „Și totuși, mai 1968 ne este cumva neplăcut de aproape în forma sa de efigie, de monument al propriei dispariții, de act pur și de eveniment lipsit de consecințe. Trăim în umbra lui după cum încercările de a rupe cu o anumită ordine a lucrurilor sunt constant bântuite sau efectiv incapacitate de memoria unei revolte în care totul este o efuziune de solidaritate și bucurie până în «dimineața de după».” (p. 24)
Este dezbătută așadar perioada avută în vedere din toate unghiurile posibile. Demersul este, după cum spuneam, cât se poate de complex, dar el relevă, plecând atât de la evenimentele propriu-zise, cât și de la scrieri din acea perioadă (sau de după), o uriașă nevoie de schimbare, de reorganizare (socio-politică, ideologică etc.) Repercusiunile nu au fost neapărat cele așteptate, dar și lucrul acesta este cumva explicabil prin chiar manifestarea în societate (una încă eminamente conservatoare, trebuie spus, dacă ne gândim de pildă la Franța acelor ani) a ideilor vehiculate, a idealurilor urmărite.
Firește, raportul dintre revoltele din ’68 și postmodernism nu putea fi evitată. Iată cum vede lucrurile Alex Boguș în eseul „Jargonul efemerității”: „Concluzionând, postmodernismul și mișcările și revoltele studențești – și nu numai – din ’68 nu se află într-o legătură atât de strânsă încât să putem afirma că nașterea Noii Stângi se petrece odată cu aceste proteste, ci din contră: eșecul acestor proteste mai degrabă duse într-un jargon «clasic» și «de clasă» a dat naștere treptat la noi forme de narațiuni despre capitalism în care clasa nu mai are un rol atât de proeminent.” (pp. 44-45)
Tot în contextul raporturilor cu postmodernismul, dar concentrându-se asupra României actuale, Christian Moraru susține că noi (noi românii, adică) „«nu am fost niciodată postmoderni», nici instituțional, nici cultural. Poate că e timpul – dacă nu să (re)devenim postmoderni – să vedem cel puțin unde ne aflăm, în speranța că putem în sfârșit să trecem mai departe pentru a participa la cultura critico-teoretică și literară globală (...).” (p. 62)
Cea de-a doua parte a studiului, cuprinde texte scrise aplicat, pe protestele din anumite zone ale Europei – Franța, Italia, Germania și Europa de Est (inclusiv România). Chiar dacă sunt adeseori menționate în volum (Ștefan Borbély vine cu un excelent studiu despre „thanatologia” perioadei hippy), ar fi interesant de analizat mișcările din Statele Unite ale Americii și mai ales raportul lor (vizibil sau mai puțin vizibil) cu cele din Europa.
Sare în ochi, printre altele, incapacitatea (miopie, refuz, lașitate?) stângii franceze de a profita de revoltele/grevele studențești și muncitorești din 1968, oferindu-i un program unitar coerent și, implicit, o bază de dezvoltare. Este, fără îndoială, una dintre cauzele eșecului acestor mișcări. Aș merge mai departe însă și aș generaliza, oarecum forțat, invitând cititorul să reflecte, din perspectiva metehnei acesteia (neimplicare, refuzul asumării), asupra prezentului.
În finalul cărții la care fac aici referire sunt grupate studii și eseuri în care se încearcă un răspuns la întrebarea generică „Ce mai rămâne din Mai ’68?” În textul său, intitulat „Spectrele anului 1968”, Adrian Matus aduce, la rândul său, în discuție două întrebări esențiale ce vizează „singularitatea” și „transnaționalitatea” mișcărilor din acel an.
Conceput a fi unul comemorativ, așa cum spuneam, dosarul și volumul rezultat din ancheta revistei Vatra constituie o pagină importantă, aducând laolaltă o sumedenie de unghiuri și perspective, a istoriografiei mișcărilor din 1968.